Tudorel Popa în gara Bucureşti Nord

Cei care au urmărit cu sufletul la gură, ediţia de anul acesta, Românii au talent, cu siguranţă s-au lăsat surprinşi de talentele ascunse pe care, participantul Tudorel Popa, le-a etalat într-o manieră demnă de un adevărat câştigător.
Tudorel Popa, cel pe care l-am văzut la televizor şi care mi-a încântat atât ochii cu prezenţa lui hazlie, cât şi urechile cu sunetele scoase parcă dintr-un montaj audio gata pregătit, mi-a atras atenţia în gara Bucureşti Nord. Un om simplu la prima vedere, care stătea la un scurt dialog cu toţi călătorii, un om care zâmbea inclusiv pentru posomorâţii doborâţi de ploaie.
Să trecem la ... treabă - a fost vorba cu care m-a agăţat într-o discuţie liberă. Avea la îndemână o bucată zdravănă de brânză şi o pâine. Era bucuros că-şi serveşte masa, aşteptând un tren care să-l ducă într-o altă localitate - acolo unde avea spectacol caritabil - vă vine să credeţi? Tudorel mi-a dezvăluit câteva din secretele sale şi că nu are nevoie de sume exorbitante pentru a-şi face show-ul - o masă caldă, transport inclus şi cazare.
Pentru mulţi trecători era doar un om neînsemnat care părea că întinde mâna după un ban, aşa cum fac majoritatea oamenilor prin gară. Dar nu, el doar aştepta trenul!
Mi-a spus să salut tot Ploieştiul şi în special pe un blogger ce l-a susţinut, aşa cum a putut el, în semifinala.
În Las Fierbinţi a prins trei sezoane, adică treizeci de episoade. Pro-ul îi asigură mâncarea, cazarea şi 800 de euro pe sezon. Faceţi voi calculele. Mi-a vorbit şi de Gigel Frone, într-un mod frumos, deşi a ţinut să specifice că nu va juca în Las Fierbinţi la fel de mult ca şi el, ci doar un singur sezon (a zâmbit larg).
Un om mic, cu un nume mare. Un român cu uşi deschise spre un viitor strălucit.

P.S. Dacă daţi nas în nas cu el, nu vă lăsaţi păcăliţi de hainele sale!

Naveta de dimineaţă, Ploieşti - Bucureşti

            Să scriu pe blog direct de pe telefon, face parte din lenea de dimineaţă sau plictiseala acută întâlnită în staţia din Ploieşti Sud. Nu se mai repara nimic în gara asta, chiar dacă suntem în ajun de campanie. Mizerie cât cuprinde şi nespălaţi ce strica imaginea unui oraş cu renume - nu-i aşa? Stâlpii ce susţin acoperişurile peroanelor, sunt mâncaţi de trecerea timpului - sunt ai nimănui. Nu pot să trec cu vederea faianţa sau marmura de proastă calitate, sărită pe alocuri, ca să te împiedici, dacă eşti un căscat ca mine. Îmi plac monitoarele ce-mi afişează informaţii despre viitoarele trenuri, precum şi vocea ce dă spre difuzoare pline de atenţie din partea oamenilor grăbiţi. Am plecat la drum, fără nici pic de întârziere. Urmează aproximativ 40 de minute de suspans abstract. De ce abstract? Am un gol în stomac, doar că nu e provocat de vreo emoţie, ci de foametea închipuită sau de micile detalii pe care le iau în calcul şi le valorizez în mod diferit, ca timpul să treacă pe nesimţite - şi cu toate astea, tot îl simt, mai ales acum când tastez şi nu privesc în jurul meu. Mirosuri străine îmi trezesc interesul şi mă tentează să ridic privirea, doar o impresie de tutun mă alunga din ispită. Exact! Fără tutun!

            Alţii vin de la celălalt colţ al ţării, iar transpiraţia lor mă face să cred că nu au auzit de apă şi de săpun - n-au nicio vină, am înţeles pe pielea mea ce înseamnă să călătoreşti pe timp de noapte cu trenul - ba e prea cald, ba e frig de îngheaţă apa. Cum arată trenul pe interior!? Impecabil, la o primă vedere. Sunt la clasa a doua, dar la toaletă nu am curajul să intru! Ce fac dacă totuşi explodez? Mă plimb prin tot trenul până ajung la o situaţie decentă, iar în cel mai rău caz, număr minutele rămase până la sosirea trenului în Bucureşti Nord.

             Sunt fascinat de ceea ce văd pe ruta Ploieşti - Bucureşti. Atât de mult verde şi totuşi atât de gol. Nu se investeşte nimic în ţara asta, iar dacă prin excepţie aterizează ceva finanţări prin păşunea asta, majoritatea profitului revine unei ţări străine. Tot în tren sunt şi scriu atât cât îmi permit spaţiu şi timpul.

             În tren am impresia că toate gândurile rămân într-un singur loc şi cu fiecare kilometru în plus, mă îndepărtez de ele. În altă ordine de idei, nu doar drumul e gol, ci şi mintea mea, pe care o umplu cu măruntaie provenite parcă dintr-o pâine uscată - las ploaia să-mi înmoaie imaginaţia. Ştiţi pe unde umblu momentan? Prin spaţii înguste ce dau către picioare şi IAR picioare. Sunt pe muchie de cuţit, e aglomeraţie, e sufocant şi nu mă pot linişti într-un somn adânc. Lângă mine două pocăite, la vreo 60 ani vorbesc despre porţile raiului, faţă în faţă cu mine, tatăl şi fiul păstrează vorbele pentru mai târziu, lângă mine o mămică se relaxează după ce a păzit toaleta şi a atacat-o din direcţii bine indicate. E o adevărată bătaie pe toaletă, nici la mare nu ajunge o toaletă publică asaltată în maniera asta - nu acolo unde mă duc eu. Fiecare călător are cel puţin un telefon - stop -  mi-a sărit inima din loc, un tren din direcţie opusă mi-a stricat concentrarea şi m-a luat prin surprindere. Ahh, ce drum lung pare că străbat.

            Atunci când scriu sau citesc, pare că timpul îşi sacrifica secundele şi le bate în cuie, în speranţa că eu să profit din plin. Peisajul pictat cu ziduri desenate în stil graffti, îmi dă de înţeles cam câte minute mai am de savurat din această scriere uniformă, din scaunul unui tren. Poate data viitoare voi scrie din propria-mi buda, cu intenţia de a vorbi despre apa de la robinet, ce picură ca o muzică şi despre inundaţia vecinilor. Sunt la final de drum cu trenul. Deşi e Capitala, după atâtea ploi, simt aer proaspăt în comparaţie cu suferinţa din trenul Inter Regio.

P.S. Şi în Bucureşti e campanie murdară ... 

Hrana sufletească nu se regăseşte la fast food

 Cele două elemente din titlu nu se pupă de niciun fel, decât dacă ne ataşăm nişte ochelari speciali cu ajutorul cărora să vedem micile detalii ce ne bruschează viaţa şi ne aduc în stare de dezorientare.
 
 Hrana sufletească e un element surpriză pentru noua generaţie în care se încadrează chiar şi cei născuţi înainte de Revoluţie. Hrana suflleteasca cuprinde ceva profund din ceea ce divinitatea sau lumea superioară a pus la conservare, în borcane ermetic închise, la fel cum mai fac doar bunicii şi gospodinele iscusite. Nu găsim alternative (telefonul sună ocupat), nu gândim prea tare, ci ne orientăm spre partea sentimental-culinară.
  Depindem de mâncare, în măsura în care avem nevoie să ne hrănim trupul ca să putem supravieţui. Mâncarea este suficientă( în România), poate prea multă şi asta ne mutilează pofta zilnică. Stările negative ne fac să alimentăm trupul mai mult decât e necesar şi astfel spunem că supărarea trece, se duce pe apa sâmbetei. În mod practic, suferinţa este estompată pentru scurt timp, pentru că trupul şi mintea sunt obosite în a procesa ce gura a primit fără voie, în cantităţi industriale.
   Hrana sufletească nu se regăseşte la fast food sub nicio formă, oricât de mult ne-am păcăli şi am trece cu vederea.
  Mâncarea trebuie să ne hrănească atât sufletul cât şi trupul. Se spune că trebuie să fim atenţi la prepararea unui fel de mâncare, să punem dragoste şi să iasă o compoziţie pe gustul reţetei. În caz că prepararea a acumulat energii negative din partea bucătarului/manipulantului, cel ce serveşte cina, suferă în aceeaşi măsură, într-un scurt timp (mâncarea se digeră greu, apar constipaţiile, tensiune crescută). Poate părea o treabă amuzantă şi extrasă din cărţile pentru adormit copiii, în schimb, adevărul zace în fiecare om ce trăieşte pe propria piele fast food-ul mondial.
 
  Jos pălăria în faţa veganilor spirituali!

Mass media şi invazia căpuşelor

 Sunt înconjurat de tehnologie şi mă simt influenţat de fiecare sunet sau imagine ce interacţionează în mod direct sau condiţionat cu persoana mea. Sufăr fără lacrimi şi petrec mult timp în faţa unor pereţi ce dau spre nişte câmpii cu poftă de viaţă. Câmpiile sunt pline de iarbă verde, proaspăt crescută şi primitoare, ca pentru o zi de început de vară.
 
 Fiind date noile coordonate în ceea ce priveşte invazia căpuşelor în întreaga Românie, panica s-a instalat, iar asfaltul este noul prieten al omului. O tehnică de manipulare bine pusă la punct, ce vrea să convingă poporul că suntem în pericol şi că putem ajunge invalizi, ba chiar putem să murim. Cum se reuşeşte treaba asta? Prin sensibilizarea celor uşor de influenţat, prin punerea în "valoare" a vedetelor răpuse de vreo boală ce seamănă sau e identică cu problema în cauza.
 
 Până în anul 2012 nu am auzit prea multe despre căpuşe. Mulţi se întreabă cum poţi scăpa de căpuşe sau ce tratamente există împotrivă acestora. Nimeni nu se întreabă însă, de unde au apărut peste noapte şi cine ajută la propagarea fenomenului. Acum vreo doi ani, citeam pe un site despre cum scapi de o căpuşă, fără pensetă sau chirurg: se folosea (sau încă se foloseşte) o ţigară aprinsă, cu care ardeai căpuşa, ea detaşându-se de corpul gazdă. Nu ştiu cât de adevărată e toată treaba asta, însă, mai bine să nu vă pomeniţi cu o astfel de "dihanie" asupra corpului. Urlă presa în legătură cu acest fenomen, iar actorul Şerban Ionescu este pus pe post de momeală pentru a convinge cât mai mulţi oameni că lucrurile sunt reale şi că de la o căpuşă poţi ajunge în situaţia lui. Şerban Ionescu nu are nicio vină, el chiar se degradează pe zi ce trece, deşi mintea, susţine el, îi rămâne lucidă. Mai rău e că mass media îl exploteaza şi scurge din el şi ultima picătură de viaţă, punându-l să dea tot felul de declaraţii, ce fabrică frică la tot pasul.
 
 În oraşul Ploieşti, unde locuiesc eu, parcurile au "suferit" intervenţii speciale pentru ca iarbă să fie sigură - cel puţin aşa se afirmă prin panourile expuse pentru tot ochiul. Nu mai am încredere în nimic, nici asfaltul nu mai e sigur. Acum eşti în picioare, în următorul moment îţi rupi piciorul într-o groapă. Împărtăşesc sentimente comune cu voi şi nu disper, dar nici nu mă pot lăsa dezgolit, fără a mă întreba dacă am ajuns să fiu infectat sau nu.
 
 M-am gândit şi la scenarii nebuneşti ce nu pot aparţine decât unor schizofrenici. Sper ca aceste căpuşe să nu fi apărut peste noapte prin ouă răspândite de cei ce vor să facă bani de pe urma ...
 
 Mă scuzaţi, banii deja au început să se încaseze. Să nu se mire nimeni dacă apare şi un vaccin ce le ţine la distanţă pe căpuşe.
 
 Iarba verde de acasă, să trăiesc nu mă mai lasă! 

Eu fac parte din sistem?

 Sistemul uneşte sau dezbină, în funcţie de plăcerile sălbatice pe care le au idioţii ce se simt puternici la creier. În cazul suprafeţelor plane, există soluţii ingenioase, cu rezultate vizibile, în cel mai scurt timp, dar pentru masa prostită, încetul cu încetul, nici pastilele nu mai îşi fac efectul. Amnezia e cea mai bună scuză pentru a merge pe scurtătură şi pentru a nu îndeplini regulile scrise de alţii.
 
 Cine nu intră în horă e arătat cu degetul şi pare scos de la nebuni. Durere mare să nu faci faţă vorbelor grele ce se toarnă la colţ de stradă, în speranţa unei dominări uniforme. O mişcare greşită te poate duce după gratii şi nu ai decât să le demonstrezi libertatea corectă de care dai dovadă. Când încă zburzi, nu ai de ce să te plângi, dar pentru clipele de răcoare, sistemul începe să devină un labirint contra cronometru.
 
 Nimic periculos nu ameninţă fiinţa umană, redusă la tăcere. Dacă în mintea ta există un sistem bine construit, eşti luat în vizor şi cineva are grijă să îţi oprească ideile "tâmpite". Nu avem voie să depăşim ceea ce deja este trasat, limitat. Ni se spală creierul cu acordul nostru şi nici nu putem spune asta cu voce tare. De ce? Ar părea dubios să recunoaştem cât de masochişti am ajuns, cum ne plângem de milă şi ne provocăm durere cu bună ştiinţă.
 
 Pentru ca noi să facem parte din sistem, trebuie să prindem mesajul, să-l păstrăm şi să-l dezvoltăm. Sunt mai multe etape ale aceleaşi manipulări. Puţin câte puţin, timpul nostru liber devine tot mai redus, ne aruncăm în muncile grele ale sistemului şi închisoarea face parte din viaţa noastră, fără ca noi să avem parte de o judecată mai bună.
 
 De la pocăiţii ce bat la uşă şi până la lumea virtuală ce mutilează realitatea, sunt doar primejdii de care ne-am împiedicat, dar nu am învăţat nimic. Ne deplasăm din punctul A în punctul B, purtăm ochelari de cal şi ne focusam cu întârziere. Pierdem momentele importante din viaţa noastră şi astfel facem parte din sistem. Melodiile pe care le fredonăm, filmele pe care ne vizionăm, activitatea noastră de pe facebook, conversaţiile telefonice, precum şi munca zilnică, sunt motive pentru care sufletul nostru nu mai are timp să respire.
 
 Ce ne oferă sistemul? O falsă prosperitatea, mii de minute în reţele de telefonie mobilă, împrumuturi în bancă şi vremuri grele. Dacă ne degradăm, o facem într-un vals plin de veselie. Nu avem termen de comparaţie şi asta ne face să stăm cu ochii larg închişi. Ascundem ultimele amintiri ale vechii generaţii şi primim cu braţele deschise munca plină de sudoare şi puţinii bani ce ajung de pe o zi pe alta.
 
 Nu mai există intimitate, iar sistemul face tot posibilul să nu schimbăm canalul la televizor fără să dăm raportul pe reţelele de socializare. Da! Instrumentele de manipulare sunt făcute în aşa fel încât să le îndrăgim. Nici termopanele şi jaluzelele trase nu ne mai sunt de folos. Între patru pereţi răspândim mai multă informaţie ca niciodată.
 
 Finalul omenirii sau sfârşitul lumii e un test sub presiune pe   care cei mai slabi spiritual îl tratează ca pe o suferinţa cu severe cicatrici psihice. În civilizaţia actuală, sclavia îşi face prezenţa în mod legal. Numerele ne sugerează acţiunile noastre viitoare, iar cei cu frică de Dumnezeu sunt cel mai uşor de convins.
 
 Nu am certitudinea unei realităţi paralele, dar am un sentiment unic atunci când părăsesc tehnologia - întreaga tehnologie!  

Cinema Premiera Ploiești nu renunță la gafe

Până astă vară, nici naiba nu vorbea de cinematograful din Ploiești, asta pentru că el nu exista cu adevărat, ci era doar o ruină unde, adolescenții își puteau face niște poze profesionale și le puteau urca pe facebook, ca să vadă tot omul ce șmecherie de oraș avem noi și cat de bine dă tanti fără piept în poze. Comentarii și cuvinte de laudă pentru cei ce n-au procedat așa!

Filmele de la Cinema Premiera se actualizează cu viteza melcului, dar mi se pare o chestiune normală din moment ce tot orașul trebuie să vadă, pe rând, un anumit film, într-o singură sală de cinema. Suntem și noi la început, se înțelege și ne iartă cel de sus.

M-am decis, pe vreme de weekend, să vizionez și eu Ghost Rider: Spirit of Vengeance/Demonul răzbunării, un film care la noi apare ca fiind din 2012, iar IMDb-ul susține sus și tare că e din 2011 - încă o dacă suntem înapoiați. Ajuns în fata cinematografului, am aflat că programul pe care CineMagia îl expune online nu e în relații bune cu ceea ce scrie la intrarea în mica încăpere în care se vând biletele ca țigările prin Obor, aduse de la bulgari. În înghesuiala insuportabilă, a se înțelege că omul se prezintă la film și e nerăbdător, mă îndrept înspre casa de bilete, acolo unde un chip trist de femeie obosită și trecută prin viată îmi vorbește în scârbă, ca să nu adoarmă. Când am auzit că biletul costă 20 RON, am înghițit în sec, ba chiar era să fac atac de panică. Nu mi s-au dat explicații, dar am înțeles că filmul e 3D, mi se dau ochelari colorați - ce să mai, face toți banii. Revenind la personalul cinematografului și expre la casierița trecută de 50 de ani, nu că aș avea ceva împotriva vârstei (din partea mea, mulți ani înainte), mi-aș dori să-și cumpere o doză de bun simț pentru fiecare client în parte, că doar lucrează cu publicul, iar dacă nu reușește să facă față tentației misogine de a se comporta ca la piață, îi sugerez să lase tineretului un loc de muncă în plus.

Depășind momentul culminant și suma exorbitantă pentru un film văzut în Ploiești, am așteptat, împreună cu iubita mea, aproximativ 20 de minute la intrare - dacă ai nevoie în acest timp la toaletă, nu ai acces la ea. Faci pe tine sau urci la Doroftei, să-i spui să-și mai pună un jghiab - o conducta deschisă în partea superioară, ca să nu mai plouă, ca o perdea uniformă, la intrarea în cinema. Nu mă înțelegeți greșit, nu ploua, ci se topea zăpada înghețată și neoperata de Rosal! Unde ești tu Mirela atunci când calc prin mocirlă și jeg cu bocancii pentru care am muncit 2 luni?

Nu vă mai țin în suspans, cu biletele pe jumătate decapitate și fără securizare pe ele ( am prieteni cu imprimantă și stanță) am ajuns în sala de cinema. Nu s-a schimbat nimic la ea de la ultima vizită (slavă cerului că există o camera de supraveghere, că sigur îi trebuia lui Gheorghe un scaun, lui Ion vreo boxă și rămânea cinema-ul fără glas și formă). În schimb, am avut un șoc vizual însoțit de unul termic. Un frig de-ți înghețau oasele și o aerotermă aruncată în drumul cinefililor, ce funcționa doar ca să consume curent. (aeroterma era funcțională, deloc estetică și nu făcea fată nici cat pentru rândul pe care bătea). Am găsit pe Google Imagini o aerotermă care arată aproximativ ca cea din realitate. Cam așa arată aeroterma din Cinema Premiera Ploiești.

Mi-au înțepenit toate oasele și am regretat încă o dată alegerea făcută. Unii ar spune că eu sunt singurul vinovat, dar eu refuz acest verdict. Pentru 20 RON achitați, merit respectul cuvenit și condiții de oraș. Dacă nu le funcționează aerul condiționat pe timp de iarnă, îi rog să-și facă o sobă, pe gaz, pe lemne, se descurcă România Film.

Cât despre film, nu-și merită cele două caractere în plus și ochelarii. Nu există efecte 3D, ci doar impresia că undeva s-a văzut o frunzuliță ce iese din ecran pentru o clipă.

Filmul Ghost Rider 2 mă încântă ca și cadre, iar faptul că România și-a "închiriat" peisajele și câțiva actori buni, mă face să cred că laptele și mierea vor pleca, cat de curând, de pe aceste meleaguri. Apreciez enorm munca profesionistă a cameramanilor, a regizorului și a oamenilor de la grafică. Cat despre Nicolas Cage, a îmbătrânit, dar se ține bine în filme. Joacă, nu se joacă! Mi-ar fi plăcut să nu aibă dublură si să-și tragă singur cascadoriile. Pentru filmul ăsta pot acorda nota 8, cu mari indulgențe și spăgi din partea iubitei. Filmul face mici referiri la politicieni, oameni cu influență, manipulare audio, răutatea omenească, judecata de apoi, țigani, anticrist, exorcizare, România.

P.S. Filmul vizionat are bulină +15, însă eu am zărit și câțiva copilași, sub 10 ani. O poza realizată de mine, ca și dovada, ar putea pune în pericol cinematograful?

Timpul rezervat cunoaşterii

 Cum bate vântul, cum începem să ne pripim şi să ne lipsim de înţelepciunea dobândită la colţul străzii, datorită unei babute alcoolizate care a spus prea multe din amintirile ei. Primăvara va să ajungă curând în sângele nostru, iar setea de cunoaştere va pomeni de fiecare individ în parte.
 
 Timpul e un tinerel ce se menţine datorită celor încă optimişti, ce se plimbă prin oraşe cu buzunarele goale şi cu datorii la bănci, dar cu privirea îndreptată spre cer. Nu e un text ce dă spre pocăinţă sau spre iertare de păcate, ci e o rugăminte spre cunoaştere.
 
 Începem să realizăm existenţa timpului abia la batraneste, însă până la conştientizare avem menirea de a strânge cât mai mule "basme" în sacul plin de aer şi să exploatăm ceea ce ne face cu ochiul în mod excesiv.
 
 Nu trebuie să existe plictiseală. Momentele de gol, cele în care vlagă se face nevăzută şi liniştea devine tare că pământul, au nevoie de cunoaştere.
 
 În altă ordine de idei: Timpul nu e făcut pentru a-l irosi!

Alegerile ne aparţin!

    Mă gândesc serios la o nouă etapă din viaţa mea. Se spune că omul nu se opreşte din evoluţie, nici măcar în momentele în care tehnologia izvorăşte activităţi nebănuite şi pare să acapareze toate domeniile de activitate pe care omul, până acum ceva vreme, le făcea fără a se gândi la un nou pas/la o drumeţie.

    Nu mi-a împărţit nimeni etapele din viaţa mea şi nu mă simt biciuit, obligat să fac paşi pe care nu-i cunosc şi pentru care nu sunt pregătit. Sunt un răsărit de prin tufişurile verzi ale unei noi vieţi, iar vechea poveste e acompaniată de vesela mea învestiţie – inspiraţia. Sunt ca un copac, bătrân de fel, dar puternic, cu un statut înalt, pot privi din orice unghi îmi doresc şi sunt gazda celor ce  pot abandona cerul… pentru a se odihni. Asta nu înseamnă că nu poţi rămâne până la final, alături de mine, tu cititorule – ştiu doar că suntem cu toţii tentaţi să ne luăm zborul, acel nou pas - deşi regăsim aceleaşi meleaguri sub un nou răsărit.
E grav când simţi pe limbă un gust acru, un sictir continuu şi o promovare a exteriorului. Nu poţi supravieţui în închisoare, libertatea e ceea ce toată lumea îşi doreşte. Generalizarea nu-şi are excepţia, nu în cazul asta! Problema se iveşte doar în tunelul ce leagă trăirea de vise. Cine are cu adevărat dreptate? De ce interzisul e un bec aprins ce se stinge în momentul în care ajungi la sursă? Unde ucidem viaţa şi unde porneşte adevărata amărăciune a individului pus pe alegeri pripite?

   Sunt epuizat, iar locul de unde mă alimentez, se tot plimbă. Curând nu voi mai găsi decât rămăşiţele unor dorinţe ce şi-au luat adio de la o speranţă construită fără fundaţie. Nu există pesimism suficient pentru a relata din mijlocul realităţii, acolo unde fluxul de informaţie arătă cum tot mai mulţi oameni fac proasta alegere de a continua parteneriatul cu sistemul, acea strategie prin care omul este plătit doar dacă ştie să tacă. Tăcerea este de aur! Sunt de acord cu asta! Nu pot merge însă până la capăt cu ideea muţeniei, omul are nevoie de comunicare. Dacă ai greşit, nu renunţa! Ia-o de la capăt şi conştientizează unde mai ai de retuşat, dacă totuşi nu ţi se potriveşte alegerea, nu insista în zadar. Dărâmă şi construieşte altceva!
Unde se ascund visele noastre neîmplinite? Pentru asta trebuie să ne întrebam subconştientul, să facem un jurământ faţa de noi înşine, să ne împăcăm cu alegerile greşite şi să progresăm mergând cu atenţie, pentru a nu cădea în prima groapa pe care ne-am săpat-o singurei, cu câţiva ani în urmă. Orbul are cel mai bun mers! De la el să învăţăm, zic!

Mi s-a furat talonul de reducere de la Profi! 10% reducere

Am nişte vecini tare băgăcioşi, curioşi şi informaţi în ceea ce priveşte flyerele ce sunt băgate în postă sau sunt agăţate de clanţa de la uşa. Am auzit cum se vorbeşte despre taloanele cu reduceri de 10 la sută la cumpărăturile efectuate în magazinele de proximitate Profi, însă nu am dat de nicio astfel de hârtie în posta mea sau undeva aproape de uşă.

Care să fie totuşi ideea? Să nu-şi respecte Profi clienţii? Nici pe departe! Reducerile sunt atât de consistente şi constante, încât nu există talon care să atârne prea mult timp de clanţa unei uşi. Adică? Adică talonul meu a fost furat, iar eu nu pot decât să mă simt jenat de această situaţie. Nu ştiu cine este individul/vecinul atât de pasionat de promoţii, însă l-aş ruga pe aceeasta cale, să sune la uşa mea şi să mergem împreună la cumpărături, în Profi.

Am înţeles că acest cupon de reducere este valabil în perioada 1-4 martie 2012, iar discountul nu poate depăşi valoarea de 30 de lei. O promoţie din care putem profita cu toţii, chiar şi vecinii ce abia aşteaptă strângerea de flyere de pe scară. Probabil se fac şi colecţii pe termen lung cu aceste reduceri, pentru că toată lumea să-şi aducă aminte de ele.

Aştept - poate vreun binevoitor (da, mai există aşa ceva), îmi va dărui spre folosinţă acel cupon.

Am de gând să PROFIt în continuare de reducerile acestui magazin şi vreau să fiu la curent cu toate noutăţile.

Clientul decide magazinul câştigător

E duminică şi omul de rând stă acasă şi se odihneşte sau cumpăra de la magazinul de proximitate Profi, cele necesare pentru o masă copioasă în familie. Săptămână asta Profi a fost asaltat de numeroşi clienţi ce au venit să profite de oferte şi de reduceri. Am văzut cum omul PROFItă şi da vorba mai departe, ca şi vecinul să vină şi să se aprovizioneze pe vreme de criză.



Am văzut cum preturile scad şi cum aglomeraţia (angajaţii fac eforturi evidente pentru cumpărături rapide) persistă ore bune! Dacă lucrurile vor decurge în aceeaşi manieră pe termen lung, Profi va ajunge lider, iar lanţul magazinelor de proximitate va deveni unica sursă de aprovizionare pentru clienţi.

Asculta Radio PROFI online

Mă prezint ca fiind un client pretențios! Când sunt la cumpărături merit toată atenția și am nevoie de servicii de calitate. Pe lângă avantajele pe care magazinele de proximitate Profi mi le oferă, mai există un bonus pe care-l îl iau în considerare și mă folosesc de el: MUZICA

Muzica din magazinele Profi e aleasă cu bun gust, iar spoturile/jingle-urile personalizate mă fac să înțeleg că e vorba de o întreagă rețea radio, împrăștiată în toată tara, care împărtășește aceeași muzică, în același timp. Am intrat pe site-ul Profi www.profi.ro și am găsit exact cireașă de pe tort, o informație de care mă pot folosi chiar și în acest moment. Am găsit Radio Profi! Un server online la care oricine are acces, iar muzica din magazine se poate asculta și acasă.

În timp ce-mi fac cumpărăturile, mi se pare absolut normal să am un ambient plăcut, iar muzica ce rulează în difuzoare să îmi dea o dispoziție de zile mari. Profi reușește!

Vocile din spoturi aparțin voice over-ului de la Radio21, dar in proiect se implică si un moderator de emisiuni ale aceluiași radio - Nicoleta Craciunesc.

Poți asculta și tu Radio Profi și astfel afli în timp real ce promoții sunt valabile!

Chiar în acest moment ascult Radio Profi Online :) !

Am trait s-o văd si p-asta! Profi si reclama

 În ciuda nenumăratelor critici pe care această reclamă le-a adus în prin promovare, scopul a fost/este unul bine ţintit, iar PR-ul şi-a făcut treaba temeinic. Nu e cel mai inspirat script pentru o reclamă, nici cel mai bun montaj, însă, se poartă ca replicile din reclame să devină un trend/vorba satului. Recomandată de către magazinul de proximitate Profi, reclama face furori cu o replică de senzaţie pe care nu o poţi uita aşa uşor: "Am trăit s-o văd şi p-asta!"


Acesta este reclama! Aveţi liber la comentarii!

Avantajele noilor magazine de proximitate Profi

Când spui avantaj din prima te gândești la anumite plusuri pe care un produs/brand, le stăpânește și le organizează pentru a atrage cât mai mulți clienți. Cu cât există mai multe avantaje, cu atât clientul, adică eu, este mai atras de idee și încearcă, chiar și din pură curiozitate să profite de serviciile oferite.

Avantajele noilor magazine de proximitate Profi, fac din mine un client dependent de calitate:

-magazinul se află în imediata vecinătate a locuinței

-card de fidelitate

-prețuri mici

-promoții

-produse fresh

O să aprofundez fiecare avantaj în parte pentru a mă face înțeles de toată lumea:

Magazinul se află în imediata vecinătate a locuinței - durează aproximativ un minut mersul pe jos până la magazinul de proximitate Profi. Sunt suficient de comod și nu îmi place să străbat orașul pentru produsele pe care mi le doresc. Cu ajutorul Profi, cumpărăturile mele sunt mai ușor de făcut și economisesc timp prețios pe care îl pot investi în alte direcții.

Cardul de fidelitate - Dețin un card de fidelitate pentru magazinul de proximitate Profi, iar asta mă face să înțeleg că sunt un client respectat. Cardul de fidelitate l-am procurat din magazinul Profi și după ce am completat datele mele, în mod corect, pe un flayer, a durat mai puțin de 48 de ore pentru ca fiecare cumpărătură să conteze în următoarele campanii.

Promoțiile - Eu, ca și client, am nevoie de produse la prețuri mici. Magazinul de proximitate Profi nu duce lipsă de promoții. Pe luna februarie am prins o reducere de până la 70% la mai mult de 100 de produse, astfel am făcut ceva economii, iar frigiderul a fost complet satisfăcut.

Produse fresh/proaspete - Este esențial acest avantaj! Am nevoie de produse ce se prezintă bine ca și imagine, gust și miros. Vreau prospețime și o am! Magazinul de proximitate Profi, m-a dat peste cap cu grill-ul. La orice ora pot să-mi cumpăr, cu maxim 16 lei, un pui abia scos din cuptor, deja condimentat, ambalat pe loc și servit cu întreaga familie în cel mai scurt timp.

Acestea sunt principalele motive pentru care eu aleg Profi. Din câte am înțeles nu toate magazinele de proximitate Profi sunt non stop, însă eu mă bucur de zona în care stau. În Ploiești, zona Malu Roșu, magazinul este non stop, iar personalul abia așteaptă să-și vândă marfa cu drag (asta fiind o calitate greu de găsit în magazinele din România).

UPDATE: Am mai scris despre Profi:   aici, aici, aici și aici!

Rolul lui 14 februarie în viaţa românului

 Încă mai visăm la America şi ne plac filmele subtitrate, că pe cele româneşti nu le înţelegem sau nu ştim să le apreciem. Nu avem nimic nou în ţara asta şi trăim pentru a consuma ceea ce exteriorul ne lasă se vedem. Da, suntem o ţară de consum, indiferent cât de productivi am vrea să fim.
 
 La români merg bine afacerile cu iubirea şi cu Valentine's Day-ul, încât aproape că mă simt obligat să mă opresc la o florărie pe 14 februarie şi să impresionez, doar pentru că aşa îmi dictează mass media, nu inima. Nu mai există partea în care lucrurile frumoase vin de la sine, ci doar ne chinuim şi aşteptăm să ne rezumăm la nişte date. Calendarul ne spune ce avem voie!
 
 Data de 14 februarie îşi face bine treaba şi nimic nu rămâne neexploatat. Se înţelege iubirea asta... ca pe o carne bună de consum, iar cine nu intră în tradiţie, pare a se feri să cotizeze către dragoste.
 
 Cei ce sunt singuri, au şansa de a-şi găsi marea dragoste şi chiar de a se căsători pentru 24 de ore. Tot felul de manifestări, stupide din punctul meu de vedere, care nu se aplică şi în alte momente. Asta e supărarea mea, că aşteptăm prea mult un moment, pentru a acţiona după cum simte inima, iar în cazul în care pe 14 februarie suntem dărâmaţi de vreo veste proastă sau dragostea nu se perindă pe la noi prin grădină, rămânem cu buza umflată şi sperăm la un viitor mai bun - cel mai posibil într-un alt Univers.
   Românul e sărac la buzunar. Ce-i mai trebuie României Valentine's Day? Nu putem dormi fără o sărbătoare catolică şi americană? Banii de la saltea şi de prin carduri se consumă şi ei pe bunuri de-o zi, iar adevăratele trebuinţe rămân nesatisfăcute. (întâi obligaţiile, apoi distracţiile)
 
 O cină romantică în doi, de Valentine's Day, e un prilej bun de bucurie şi iubire, dar asta nu înseamnă că doar pe 14 februarie iubirea e în "aer".
 
 Sper să nu ajung să tai curcanul de Ziua Independenţei şi să nu cânt imnul Americii, doar pentru că sună mai bine decât "adormirea noastră".
 
 Suntem ca nişte copii, facem ceea ce vedem la cei mai mari şi ne reeducăm în funcţie de ce ne dictează "mami şi tati".
  Sunt în dubii: Oare românul e mai activ din punct de vedere sexual/emoţional pe data de 14 februarie? Şi apoi ce se întâmplă? 24 februarie devine zi de abstinenţă? Post negru şi regrete eterne pentru dezvirginarea de proporţii?
   Am înţeles că se poartă dragostea la prima vedere şi uitarea cea de-a doua zi. Am evoluat în prostie şi ne grăbim să credem că funcţionăm la fel de repede ca mesajele instant de pe internet.
  Nu suntem pregătiţi pentru 14 februarie. O vom da în bară în fiecare an şi nu ne va păsa că doar aruncăm banii pentru momente incendiare şi forţate. Tradiţiile străvechi sunt pe cale să devină o istorie incredibilă pentru noua generaţie. Ne vom uita unii la alţii şi nu vom ştii dacă suntem americani sau români. Ne e ruşine cu noi?
  Ceea ce se reflectă în mediile online, dar şi offline, sunt doar creaţii imaginare - trăim o iluzie pentru care muncim în fiecare lună. Uităm să ne bucurăm  de ceea ce ne place şi sperăm ca plăcerea celuilalt să ajungă şi la inima noastră.
   Eu unul sunt concentrat pe a trăi clipe frumoase alături de cei ce-mi provoacă stări pozitive. Fug atunci când sunt valuri şi furtuni şi nu bag în seamă obiceiurile prosteşti ce vor să remarce o falsă iubire.
  Rolul lui 14 februarie în viaţa romanului se joacă pe marile scene şi se serveşte cu un vin ieftin la care s-a adăugat apă.
 
 
 
 P.S. În rest să curgă şampania! 

Fabrica de fericire

 Deşi îmi doresc o fabrică de fericire, în mintea mea nu reuşesc să realizez un contur al acestei minunăţii care ar schimba lumea. Avem fabrici nenumărate şi producţie cât pentru întreaga populaţie, dar nu avem încă  o fabrică de fericire. 
 
 Regret confuzia pe care mulţi o fac renunţând la valori şi construind imaginea unui produs pe baza emoţiilor şi a fericirii. Mă refer la acea băutură pe care cu toţii o cunoaştem, o consumăm, dar am vrea să renunţăm la ea. Undeva există o oarecare legătură. Sunt mulţi care încă nu au o percepţie clară despre ce înseamnă fericirea, iar dacă acest sentiment, dacă îl putem numi aşa, se nuanţează şi începe să existe într-un anumit individ - se poate crea o confuzie, o frică şi chiar o renunţare. Dar nu cred că vrea cineva să renunţe la fericire. Undeva, ar trebui să zacă o informaţie despre ce înseamnă fericirea şi cu ce se mănâncă ea. Prea multe cupluri se despart, chiar şi înainte de moarte, doar pentr a-şi împlini poftele carnale sau pentru a recunoaşte că singurătate e o alternativă mai blândă. Mă sperie societatea în care trăiesc şi sunt adeptul munţilor ce-mi lasă imaginaţia în toată libertatea ei.
 
 Fabrica de fericire ar trebui inventată de noi toţi, energie cu energie, o ecuaţie care trebuie să aibă un rezultat tot mai bun cu fiecare clipă trecută. Deşi există atâtea motive pentru care viaţa să-ţi pară o buda în care ne complacem cu toţii, undeva există şi o aerisire, un mic spaţiu pe care trebuie să-l mărim pentru a scăpa din blocajul numit obişnuinţă. Mintea are dreptul să combine lucrurile cum vrea, să ia elementele pozitive, să le exploateze şi să le împărtăşească cu cei ce ştiu să profite de oportunitate. 
 
 Cu toţii avem dreptul la fericire şi unde există posibilitate, există o piesă ce ajută la crearea fabricii.
 
 Cum putem începe realizarea acestei fabrici de fericire? Poate sună ca un extras al vreunui pocăit plin de manipulare şi putere religioasă, însă, dacă lucrurile sunt tratate ca atare, dăruirea necondiţionată ar fi suficientă pentru această fabrică de fericire.
 
 Stând cu mâinile în sân alegem să renunţăm la ceea ce ni s-a dăruit, la viaţă. Motivaţia e doar un steag pe care îl ridicăm pentru semenii noştri, ca ei să ştie că existăm şi că avem puterea să facem ceva.
 
 Fericirea ta are legătură cu fericirea mea? Sunt surprins de această întrebare primită din interiorul sufletului meu la care se lucrează la foc continuu pentru ca îngheţul exterior să nu aibă de câştigat. Fericirea este aceeaşi pentru întreg mapamondul, însă existenţa mai multor stadii ale aceleaşi manifestări, decid confuzia totală a celor ce vor să definească fericirea. Ea, fericirea, nu trebuie definită, ci trăită. Prin trăirea fericirii putem contribui la această fabrică, la care cu toţii am lucra cot la cot, şi am câştiga în mod egal.
 
 Eu sunt doar un alt frustrat care încearcă să-şi exercite drepturi de exprimare. Când scriu nu pierd timpul, ci mă simt conectat cu plăcerea mea. Mă simt fericit atunci când scriu - nu contează care sunt activităţile tale, contează ca tu să nu-l dereanjezi pe cel de lângă tine şi să te simţi bine cu tine.
 
 Stăm şi butonăm cu toţii despre ce anume vrea să însemne fericirea, însă comportamentul nostru în viaţă reală nu denotă ceva mai bun. Ceea ce suntem în spaţiul virtual suntem şi în viaţa de zi cu zi, cea care continuă să existe între pereţii ce ne adăpostesc/feresc de interacţiune.
 
 Va urma un "update" atunci când voi putea percepe ... mai mult.
 

Pozitivismul în faţa eşecului

 Mă pregătesc, încă din vârstă fragedă, pentru toate darurile scumpe, dar valoroase din punct de vedere spiritual. Îmi aştern în pagini neînsemnate un plan inteligent şi sper ca totul să decurgă exact ca pe ciorna ascunsă în buzunarul de la blug. Nicio hartă nu-mi poate ajuta destinul şi oricâte ţipete îndrumătoare aş auzi în spatele meu, nu aş întoarce capul să văd cine are drept asupra propriului meu destin. Poate că am urme de egoism şi îmi place să mă lovesc de probleme şi să le găsesc o rezolvare - însă am descoperit că nu mai avem timp pentru aşa ceva. mă simt limitat şi recunosc că sunt multe momente în care nu pot ţine pasul cu cei de aceeaşi calitate cu mine. Pic pe gânduri şi cineva îmi face haşuri asupra percepţiei. Liniştea se tulbură la prima mea acţiune şi sunt derutat, cer ajutor prietenilor, dar din vina mea, i-am lăsat în urmă, prea în urmă. Sufăr de o izolare completă şi oricâtă libertate mi s-ar da pe tavă, tot întâlnesc robotizarea şi răceala oamenilor.
 
 
  Libertate se referă la interacţiunea sufletului, dar printre fiare vechi nu poţi decât să cauţi un adăpost şi ziua de mâine.
 
 Când eşecul îmi face o vizită, îi specific faptul că nu e pe mâini bune, el nu înţelege şi insistă, ca în final să-şi dea seama cât de agresiv sunt în mentenanţa ce-mi provoacă lene şi sedentarism. Ar merge până la capăt cu mine, dar eşecul primeşte în mod repetat pozitivism la kilogram. E ca şi cum mă prefac că sunt orb, doar că să nu văd câte cifre trebuie să înapoiez băncii.
 
   Devin pozitiv atunci când am o motivaţie - când ştiu că rănile se pot vindeca. Mă simt ca într-un spital în care nu trebuie să dau spagă pentru a primi un tratament corect, oamenii se comportă frumos cu mine, dar nu primesc vizite...
 
  Dacă am prea mult pozitivism îndesat în spaţiu meu închiriat de viaţă, mă feresc în a-l arăta, de teamă să nu fiu catalogat drept copil. Şi ştiu, dacă eşti copil nu e o ruşine, doar că eşti exclus din programul de robotizare, iar toate şansele tale se nimicesc, pozitivismul arătând că nu poate face faţă.
 
 
  Un şut în fund eşecului şi o bună administrare a pozitivisumului. Un vals unde doar roboţii se calcă în picioare!  

La semafor

 Aşteptările din viaţa mea ajung să primească o stagnare, deşi, în ochii multora sunt o stea ce nu cade de pe cer, ci doar luminează mai greu. Semaforul la care aştept e montat special în drumul meu, e ca un popas fără alegere, un fel de obligaţie repetitivă ce se încadrează pe toate benzile unei singure autostrăzi - viaţă.
 
 Cunosc ceva culori, însă nu am talentul special pentru a întinde pe o pânză creaţia mea imaginară, semaforul doar mă pune în limitări, mă aduce în reverie şi îmi îngroapă copilăria în vechile suburbii. Printre porumbeii ce zburdă pe cerul eliberat de norii parcă plânşi, tot se mai amestecă o cioară. Mă întreb, oare cine a pus cioara asta în peisaj? Şi cine spune că cioara nu e bună?
 
 Încalec răul şi mă pun pe fapte uriaşe, sper să depăşesc în inteligenţă un copil ce merge în patru labe şi să-mi dau seamă că doar prin fugă am să reuşesc. Dominarea subită a gurilor rele mă îndeamnă la tăcere, iar unde vocea mea se vrea a fi impunătoare, îmi sparge cineva farfuriile în cap - am uitat să le spăl.
 
 La semafor am primit primul sărut, dar şi primul şut în fund. Pentru că nu am ştiut unde îmi ţin ascunsă adevărata faţă, au fost momente când a trebuit să aştept chiar şi pe verde. Mozaic alambicat şi trafic plin de beţivi ce-mi liniştesc apetitul pentru distracţia de moment. Rapiditate în cuvinte şi-o lustră ce nu se aprinde. Lumânări în loc de leduri şi semafoare ce nu se dăruiesc nici duşmanilor.
 
 Un semafor e ca o lecţie de viaţă, e ca şi cum tu ai fi privitorul, iar viitorul ţi l-ar fura următorul, cel care te-a păzit şi te-a atacat în mod intetionat. Vieţile se strică, iar destinul dă eroare, nu-i ies calculele, virgulele apar, iar metematica e doar în scris şi în ultimele pagini, cele ce conţin cuprinsul şi rezolvările.
 
 Verdele e pentru cei corecţi, roşul e plin de furie şi ghinion, iar galbenul aparţine ţării în care supravieţuiesc datorită unui miracol, o ironie subtilă pe care unii o aruncă asupra neamului. Aştept să primesc o amendă şi să învăţ semnele de circulaţie.
 
 
 
 Şi cu toate legile în vigoare, nu suport să-mi dicteze nimeni alegerile!