Naveta de dimineaţă, Ploieşti - Bucureşti

            Să scriu pe blog direct de pe telefon, face parte din lenea de dimineaţă sau plictiseala acută întâlnită în staţia din Ploieşti Sud. Nu se mai repara nimic în gara asta, chiar dacă suntem în ajun de campanie. Mizerie cât cuprinde şi nespălaţi ce strica imaginea unui oraş cu renume - nu-i aşa? Stâlpii ce susţin acoperişurile peroanelor, sunt mâncaţi de trecerea timpului - sunt ai nimănui. Nu pot să trec cu vederea faianţa sau marmura de proastă calitate, sărită pe alocuri, ca să te împiedici, dacă eşti un căscat ca mine. Îmi plac monitoarele ce-mi afişează informaţii despre viitoarele trenuri, precum şi vocea ce dă spre difuzoare pline de atenţie din partea oamenilor grăbiţi. Am plecat la drum, fără nici pic de întârziere. Urmează aproximativ 40 de minute de suspans abstract. De ce abstract? Am un gol în stomac, doar că nu e provocat de vreo emoţie, ci de foametea închipuită sau de micile detalii pe care le iau în calcul şi le valorizez în mod diferit, ca timpul să treacă pe nesimţite - şi cu toate astea, tot îl simt, mai ales acum când tastez şi nu privesc în jurul meu. Mirosuri străine îmi trezesc interesul şi mă tentează să ridic privirea, doar o impresie de tutun mă alunga din ispită. Exact! Fără tutun!

            Alţii vin de la celălalt colţ al ţării, iar transpiraţia lor mă face să cred că nu au auzit de apă şi de săpun - n-au nicio vină, am înţeles pe pielea mea ce înseamnă să călătoreşti pe timp de noapte cu trenul - ba e prea cald, ba e frig de îngheaţă apa. Cum arată trenul pe interior!? Impecabil, la o primă vedere. Sunt la clasa a doua, dar la toaletă nu am curajul să intru! Ce fac dacă totuşi explodez? Mă plimb prin tot trenul până ajung la o situaţie decentă, iar în cel mai rău caz, număr minutele rămase până la sosirea trenului în Bucureşti Nord.

             Sunt fascinat de ceea ce văd pe ruta Ploieşti - Bucureşti. Atât de mult verde şi totuşi atât de gol. Nu se investeşte nimic în ţara asta, iar dacă prin excepţie aterizează ceva finanţări prin păşunea asta, majoritatea profitului revine unei ţări străine. Tot în tren sunt şi scriu atât cât îmi permit spaţiu şi timpul.

             În tren am impresia că toate gândurile rămân într-un singur loc şi cu fiecare kilometru în plus, mă îndepărtez de ele. În altă ordine de idei, nu doar drumul e gol, ci şi mintea mea, pe care o umplu cu măruntaie provenite parcă dintr-o pâine uscată - las ploaia să-mi înmoaie imaginaţia. Ştiţi pe unde umblu momentan? Prin spaţii înguste ce dau către picioare şi IAR picioare. Sunt pe muchie de cuţit, e aglomeraţie, e sufocant şi nu mă pot linişti într-un somn adânc. Lângă mine două pocăite, la vreo 60 ani vorbesc despre porţile raiului, faţă în faţă cu mine, tatăl şi fiul păstrează vorbele pentru mai târziu, lângă mine o mămică se relaxează după ce a păzit toaleta şi a atacat-o din direcţii bine indicate. E o adevărată bătaie pe toaletă, nici la mare nu ajunge o toaletă publică asaltată în maniera asta - nu acolo unde mă duc eu. Fiecare călător are cel puţin un telefon - stop -  mi-a sărit inima din loc, un tren din direcţie opusă mi-a stricat concentrarea şi m-a luat prin surprindere. Ahh, ce drum lung pare că străbat.

            Atunci când scriu sau citesc, pare că timpul îşi sacrifica secundele şi le bate în cuie, în speranţa că eu să profit din plin. Peisajul pictat cu ziduri desenate în stil graffti, îmi dă de înţeles cam câte minute mai am de savurat din această scriere uniformă, din scaunul unui tren. Poate data viitoare voi scrie din propria-mi buda, cu intenţia de a vorbi despre apa de la robinet, ce picură ca o muzică şi despre inundaţia vecinilor. Sunt la final de drum cu trenul. Deşi e Capitala, după atâtea ploi, simt aer proaspăt în comparaţie cu suferinţa din trenul Inter Regio.

P.S. Şi în Bucureşti e campanie murdară ... 

| D'alea nefacute |

Ma otravesc constant cu tot felul de ganduri, stau langa o calimara plina cu cerneala si stiu ca stiloul nu m-a avantajat niciodata. Apas tasta dupa tasta si observ ca doar stilul literelor poate fi comun, ideea mea va ramane ametita pana cand dintr-o imprastiere voi alcatui disparitia mea.

Bat la usi exagerat de inalte si mereu imi deschide cate un pitic, e chel si paseste fara orientare. Vorbeste o limba pe care n-o-nteleg si ma retrag. Mi se inchid usile si incep sa accept sunetul soneriei, e strident si mereu suna la fel.

Alarma telefonului e inca stresanta, niciun ton nu e mai bland, toate se inraiesc si nu mai am variante. Vibratia nu ma va trezi ci-mi va continua visul, vopsind un spatiu voi alege culori tremurate, un efect de iris si voi face primul lucru original.

Nefacutul e mai mult decat facut. Doar cerul plin de stele, plin de istorie, aduce un pic de originalitate si din ceva ce nu o sa prindem niciodata in timp real. Un delay enorm ne face sa murim in timpi diferiti, si inca mai lumineaza, dar nu ai tu habar de cat timp s-a stins.

Vino, asaza-te, asteapta, inchide ochii si nu te lasa speriata de manifestul din jurul tau. Un prizonier intr-o lume agitata, unde lumina bate imprejur, dar nu si in cetru. O colivie a planetei ce detine controlul, corpul tau la fel de fin si de cald, doua batai ce se sincronizeaza si un sarut ce nu se vrea terminat.

Gustul marului acrisor pe care-l suporti si pe care gura ta il savureaza, picuri de ploaie deloc sarati, dar spre seara totul se schimba.

Acum e chiar liniste si nimic nu-mi intretine gandu', poate doar cate o lumina ce intervine, ma anunta sa ma uit la ceva anume, asteptand si mai mult, adorm si ma trezesc.

Ma desfasor pe toate partile, nu-mi gasesc lumea si nici visul in care sa raman, nici cearceaful nu e rece, nimic la fel.

Muzica parca as da-o la maximum, as fi multumit pentru mica scapare si as reveni cand mi-ai spune tu.

Despre ceva facut in trecut, revenit in prezent, diferit pentru ceea ce urmeaza. 

Simt ceva unic, nu definesc, nu reusesc, nu acum...