Egalitatea e doar în dicţionar

         Înclin să cred că în viaţa asta sunt capabil de mai mult decât  de ceea ce-mi arată televizorul. În orice caz, am început să mă detaşez de informaţie şi să cred că în felul ăsta mă aplec în faţa unei realităţi palpabile, nu în faţa minciunilor sau scenariilor făcute de cine ştie ce bolnavi, trataţi cu greu, la psihiatru.

         E o chestiune dificilă ce-mi pune creierul la muncă şi îmi invoca amintiri, dar şi estimări pentru viitor. Mă gândesc la ce nu aş face niciodată şi îmi imaginez Cutia Pandorei în mâinile mele. Eu, maestrul neînfricat care posedă orice detaliu şi fiecare fir de aţă ce se întinde în faţa sufletelor rătăcite. Îmi e uşor să înşir picanterii şi să fac pe breazul în faţa răului, dar ştiu că omul e în stare de orice pentru o supravieţuire, cel puţin, decentă.

         O doză de răutate o deţinem cu toţii. Recunoaşterea e prima etapă în evoluţia sufletească. E ca la spitalul de nebuni, unde doar nebunii mai sunt consideraţi sănătoşi mintal - noroc că există pastile care să le inducă starea scrisă pe foi colorate şi mâzgălite de experţi ce ar putea omorî minţi luminate.

         Hai să mă luminez şi eu. Iau o lanternă? Nu! Nu de alta, dar nu vreau ca duşmanul să-mi sesizeze mişcările şi să mă înscriu într-un roman poliţist. Sunt o victimă a răutăţilor ce mă înconjoară şi chiar dacă nu din cauza mea se întâmplă un incident în stradă, am voinţa de a crede că şi eu sunt parte din acea acţiune. Nu pot să exprim ceea ce simt pentru cei pe care-i zăresc în sărăcie, în boală şi foamete. Nu îmi doresc să le împrumut obiceiurile, dar mă simt vinovat pentru că trăiesc într-o lume în care echilibrul suferă un cutremur constant. Capetele căzute pentru o libertate deplină nu au reuşit să liniştească şi hoţia mediatizată. Criticăm şi trecem peste. Nu avem putere de reacţie. Acţiunile ne sunt limitate, iar democraţia e doar în dicţionar. În tarişoara asta ne sunt monitorizate toate mişcările, iar cel ce confunda bunătatea cu un securist, poate să-şi facă griji pentru cine îi bate la uşă.

         Să-mi pun alarmă la imaginaţie, ca să nu mi-o fure nimeni. La fel o să procedez şi cu visele şi trec pe modul silenţios. Aici, în singurătatea mea închipuită, doar perdeaua mă face să nu exist! Fac o vizită muţilor şi le împrumut afinitatea pentru muzicalitate. De ce?

         Printre ţipetele haosului, vreau să-mi găsesc frecvenţa - să-mi hrănesc sufletul. Poftă bună mie!

Eu fac parte din sistem?

 Sistemul uneşte sau dezbină, în funcţie de plăcerile sălbatice pe care le au idioţii ce se simt puternici la creier. În cazul suprafeţelor plane, există soluţii ingenioase, cu rezultate vizibile, în cel mai scurt timp, dar pentru masa prostită, încetul cu încetul, nici pastilele nu mai îşi fac efectul. Amnezia e cea mai bună scuză pentru a merge pe scurtătură şi pentru a nu îndeplini regulile scrise de alţii.
 
 Cine nu intră în horă e arătat cu degetul şi pare scos de la nebuni. Durere mare să nu faci faţă vorbelor grele ce se toarnă la colţ de stradă, în speranţa unei dominări uniforme. O mişcare greşită te poate duce după gratii şi nu ai decât să le demonstrezi libertatea corectă de care dai dovadă. Când încă zburzi, nu ai de ce să te plângi, dar pentru clipele de răcoare, sistemul începe să devină un labirint contra cronometru.
 
 Nimic periculos nu ameninţă fiinţa umană, redusă la tăcere. Dacă în mintea ta există un sistem bine construit, eşti luat în vizor şi cineva are grijă să îţi oprească ideile "tâmpite". Nu avem voie să depăşim ceea ce deja este trasat, limitat. Ni se spală creierul cu acordul nostru şi nici nu putem spune asta cu voce tare. De ce? Ar părea dubios să recunoaştem cât de masochişti am ajuns, cum ne plângem de milă şi ne provocăm durere cu bună ştiinţă.
 
 Pentru ca noi să facem parte din sistem, trebuie să prindem mesajul, să-l păstrăm şi să-l dezvoltăm. Sunt mai multe etape ale aceleaşi manipulări. Puţin câte puţin, timpul nostru liber devine tot mai redus, ne aruncăm în muncile grele ale sistemului şi închisoarea face parte din viaţa noastră, fără ca noi să avem parte de o judecată mai bună.
 
 De la pocăiţii ce bat la uşă şi până la lumea virtuală ce mutilează realitatea, sunt doar primejdii de care ne-am împiedicat, dar nu am învăţat nimic. Ne deplasăm din punctul A în punctul B, purtăm ochelari de cal şi ne focusam cu întârziere. Pierdem momentele importante din viaţa noastră şi astfel facem parte din sistem. Melodiile pe care le fredonăm, filmele pe care ne vizionăm, activitatea noastră de pe facebook, conversaţiile telefonice, precum şi munca zilnică, sunt motive pentru care sufletul nostru nu mai are timp să respire.
 
 Ce ne oferă sistemul? O falsă prosperitatea, mii de minute în reţele de telefonie mobilă, împrumuturi în bancă şi vremuri grele. Dacă ne degradăm, o facem într-un vals plin de veselie. Nu avem termen de comparaţie şi asta ne face să stăm cu ochii larg închişi. Ascundem ultimele amintiri ale vechii generaţii şi primim cu braţele deschise munca plină de sudoare şi puţinii bani ce ajung de pe o zi pe alta.
 
 Nu mai există intimitate, iar sistemul face tot posibilul să nu schimbăm canalul la televizor fără să dăm raportul pe reţelele de socializare. Da! Instrumentele de manipulare sunt făcute în aşa fel încât să le îndrăgim. Nici termopanele şi jaluzelele trase nu ne mai sunt de folos. Între patru pereţi răspândim mai multă informaţie ca niciodată.
 
 Finalul omenirii sau sfârşitul lumii e un test sub presiune pe   care cei mai slabi spiritual îl tratează ca pe o suferinţa cu severe cicatrici psihice. În civilizaţia actuală, sclavia îşi face prezenţa în mod legal. Numerele ne sugerează acţiunile noastre viitoare, iar cei cu frică de Dumnezeu sunt cel mai uşor de convins.
 
 Nu am certitudinea unei realităţi paralele, dar am un sentiment unic atunci când părăsesc tehnologia - întreaga tehnologie!  

Alegerile ne aparţin!

    Mă gândesc serios la o nouă etapă din viaţa mea. Se spune că omul nu se opreşte din evoluţie, nici măcar în momentele în care tehnologia izvorăşte activităţi nebănuite şi pare să acapareze toate domeniile de activitate pe care omul, până acum ceva vreme, le făcea fără a se gândi la un nou pas/la o drumeţie.

    Nu mi-a împărţit nimeni etapele din viaţa mea şi nu mă simt biciuit, obligat să fac paşi pe care nu-i cunosc şi pentru care nu sunt pregătit. Sunt un răsărit de prin tufişurile verzi ale unei noi vieţi, iar vechea poveste e acompaniată de vesela mea învestiţie – inspiraţia. Sunt ca un copac, bătrân de fel, dar puternic, cu un statut înalt, pot privi din orice unghi îmi doresc şi sunt gazda celor ce  pot abandona cerul… pentru a se odihni. Asta nu înseamnă că nu poţi rămâne până la final, alături de mine, tu cititorule – ştiu doar că suntem cu toţii tentaţi să ne luăm zborul, acel nou pas - deşi regăsim aceleaşi meleaguri sub un nou răsărit.
E grav când simţi pe limbă un gust acru, un sictir continuu şi o promovare a exteriorului. Nu poţi supravieţui în închisoare, libertatea e ceea ce toată lumea îşi doreşte. Generalizarea nu-şi are excepţia, nu în cazul asta! Problema se iveşte doar în tunelul ce leagă trăirea de vise. Cine are cu adevărat dreptate? De ce interzisul e un bec aprins ce se stinge în momentul în care ajungi la sursă? Unde ucidem viaţa şi unde porneşte adevărata amărăciune a individului pus pe alegeri pripite?

   Sunt epuizat, iar locul de unde mă alimentez, se tot plimbă. Curând nu voi mai găsi decât rămăşiţele unor dorinţe ce şi-au luat adio de la o speranţă construită fără fundaţie. Nu există pesimism suficient pentru a relata din mijlocul realităţii, acolo unde fluxul de informaţie arătă cum tot mai mulţi oameni fac proasta alegere de a continua parteneriatul cu sistemul, acea strategie prin care omul este plătit doar dacă ştie să tacă. Tăcerea este de aur! Sunt de acord cu asta! Nu pot merge însă până la capăt cu ideea muţeniei, omul are nevoie de comunicare. Dacă ai greşit, nu renunţa! Ia-o de la capăt şi conştientizează unde mai ai de retuşat, dacă totuşi nu ţi se potriveşte alegerea, nu insista în zadar. Dărâmă şi construieşte altceva!
Unde se ascund visele noastre neîmplinite? Pentru asta trebuie să ne întrebam subconştientul, să facem un jurământ faţa de noi înşine, să ne împăcăm cu alegerile greşite şi să progresăm mergând cu atenţie, pentru a nu cădea în prima groapa pe care ne-am săpat-o singurei, cu câţiva ani în urmă. Orbul are cel mai bun mers! De la el să învăţăm, zic!

Cerșesc o libertate bună de pus pe grătar

  M-am fript, nu de puține ori, în cantități industriale. Conform legilor ce mi le creez, altfel pentru fiecare clipă, explodez la orice mișcare ce se perinda în jurul meu, în mod misterios. Misterul mă înlănțuie, mă ridică și mă introduce pe un tărâm unde nu am acces la nimic, chiar și telefonul și-a pierdut curajul - nu mai are semnal.

 

  Ridic ușor dintr-o spânceană și dau de înțeles că mă interesează intimitatea mea. Nu vreau arest în lumea special creată pentru un singur cobai și nici big brother în variantă exclusivistă. Vreau aer tare, bun să ațipesc la mijloc de inspirație. Sunt dispus să-mi dedic universul în care funcționez cu ajutorul atâtor mecanisme discrete, cu ajutorul primei melodii ce-o aud la radio. Râd în palme și unii cred că bocesc cât pentru un ocean. 

 

 Fără supărare, dar mă simt prea conectat. Lumea pretinde că există lângă mine, chiar și în visele mele, dar în lipsă de informație cognitivă, amestecată cu tehnologia ultimei generații, sunt un singuratic ce-și face, cu greu, o ceașcă de cafea amară - zahărul brun e vinovat, nu îndulcește.

  E lesne de înțeles că mi s-a cam luat și nu întrec munții prin înălțimea eforturilor mele virtuale. Cerșesc pace în lume și forfotă ameţitoare în doi. Amestecând mai mult de două elemente, suntem ca extratereștrii, nimicim vidul și căutăm noi așezări. Lăsăm urme în explorarea noastră și doar amintirea a două trupuri c-un singur suflet mai poate face motivația să zburde alături de neuroni. Pustiu la tot pasul. Îngenunchez într-o piață aglomerată, îmi pun capul pe asfaltul rece și las zgomotul să mă ruginească. Atât de multe suflete și nici măcar unul pentru mine. Sunt un trist posedat de acțiunea unor culori. Ceea ce văd e mărețul Matrix rupt din mințile regizorilor dozați în fiecare noapte petrecută prin cluburile întunecoase. Sunt un șoricel rămas fără codiță, un înger blocat în propriile-mi aripi, o cafea ce se varsă o dată cu spargerea ceștii, un iluminat ce a murit la loc de suburbie. Iar joaca asta pe câmpii nu ne interesează, lucrurile mărunte sunt aruncate într-un coș de gunoi dotat cu pungă de plastic. Fundul gunoiului face cale liberă spre o biserică, iar cei ce cred că lumina e doar sus, au apus înaintea speranţei.

 

 Libertatea mea și-a cumpărat cătușe de la sex-shop, se distrează și incinerează ultimele versuri scrise înainte să împlinesc 14 ani. Tinerețea mea a început să prindă riduri și covorul înflorat ca la țiganii de elită, îmi fuge de sub picioare. Sunt eu, un iluzionist. Îmi fac sufletul să dispară și las libertatea să se confunde intr-o oglindă cu zeci de reflexii.

 

 Televizorul e cea mai bună oglindă în care ne regăsim. Idolatrizăm niște păpuși și avem sămânța de scandal. Fugim în excursii o dată în viață și prindem un tren personal plin de intenții. Libertatea nu oprește în stații, dar merge mai încet atunci când tineretul suportă cu greu conexiunile stradale încastrate într-o cameră internaută.

  Oftează și realizează! Conștientizează și spune după mine. Suntem, cu toții, niște prizonieri. Putem scăpa doar retrăgându-ne în munți. Laptele de capră nu va face figuri, iar gustul branzei va aduce un zâmbet pe chipul obișnuit cu fast food și taclale urmărite pe plasmă.

 

 Am pregătit grătarul, am suficiente lemne și cărbuni. Cerul e senin, semn că n-o să plouă, iar prietenii sunt în așteptare. Sper să nu fie imaginație. Va aștept pe toți în libertatea mea!

| Pamantul imi fuge de sub picioare. Realitate si exclusivitate. |

Cu scarba imi fixez ochii catre manipularea ce are loc prin orice mijloc mass media. Nu suport sa nu ma simt important macar pentru mine, dar cum altii ne trateaza ca pe niste jucarii, ma rog sa am baterii fara scurgeri de energie.

Tehnologia zilelor noastre seamana cu putoarea de care ar trebui sa ne ferim... Pielea iritata de saracia sincera a oamenilor necajiti e unsa pe moment cu cea mai fina crema. Credulitatea e sora mai mica a violentei sufletesti.

Vine din intunericul sumbru al adjectivelor inexistente un oarecare si isi permite sa spuna ce va fi. Timpul se misca la fel pentru toata lumea. Doar lucrurile nelumesti pot deslusi tainele trecutului, dar si ceea ce urmeaza a se intampla.

Originalul din noi se dizolva! Plecam urechea la ideile tampite ale unor "mareti" si astfel incepem sa credem ca viata noastra va functiona.

Ideea nu e o priza in care noi sa ne bagam degetele! Sa fugim de noi e semn de lasitate, lucrarea destinului este facuta cu voia noastra. Daca ne dorim cu adevarat, ni se permite o negociere si in urma acesteia o marire de fericire.

Doar copiii mai au cutia Pandorei nedeschisa, copacul trairii cu toate ramurile pline de frunze verzi si puritatea ce tinde sa se "vindece". De cand minciuna ne ataca si de cand muzica urla ca sa nu ne ia somnul, de atunci ne-am pierdut, ne-am ratacit si inotam in vid. Stirea ca noi suntem morti pe interior ar functiona ca un soc anafilactic. Zambim! Doar carne ne dorim. In caz ca se neaga acest adevar, inseamna ca am ajuns in faza in care ne mintim pe noi insine fara constientizare. Si un schizofrenic e mai liber!

Stiu exact cum sa va spun. Ne-am lovit la cap... dar nu ne doare!