Să scriu pe blog direct de pe telefon, face parte din
lenea de dimineaţă sau plictiseala acută întâlnită în staţia din Ploieşti Sud.
Nu se mai repara nimic în gara asta, chiar dacă suntem în ajun de campanie.
Mizerie cât cuprinde şi nespălaţi ce strica imaginea unui oraş cu renume - nu-i
aşa? Stâlpii ce susţin acoperişurile peroanelor, sunt mâncaţi de trecerea
timpului - sunt ai nimănui. Nu pot să trec cu vederea faianţa sau marmura de
proastă calitate, sărită pe alocuri, ca să te împiedici, dacă eşti un căscat ca
mine. Îmi plac monitoarele ce-mi afişează informaţii despre viitoarele trenuri,
precum şi vocea ce dă spre difuzoare pline de atenţie din partea oamenilor grăbiţi.
Am plecat la drum, fără nici pic de întârziere. Urmează aproximativ 40 de
minute de suspans abstract. De ce abstract? Am un gol în stomac, doar că nu e
provocat de vreo emoţie, ci de foametea închipuită sau de micile detalii pe
care le iau în calcul şi le valorizez în mod diferit, ca timpul să treacă pe
nesimţite - şi cu toate astea, tot îl simt, mai ales acum când tastez şi nu
privesc în jurul meu. Mirosuri străine îmi trezesc interesul şi mă tentează să
ridic privirea, doar o impresie de tutun mă alunga din ispită. Exact! Fără
tutun!
Alţii vin de la celălalt colţ al ţării, iar transpiraţia lor mă face să
cred că nu au auzit de apă şi de săpun - n-au nicio vină, am înţeles pe pielea
mea ce înseamnă să călătoreşti pe timp de noapte cu trenul - ba e prea cald, ba
e frig de îngheaţă apa. Cum arată trenul pe interior!? Impecabil, la o primă vedere.
Sunt la clasa a doua, dar la toaletă nu am curajul să intru! Ce fac dacă totuşi
explodez? Mă plimb prin tot trenul până ajung la o situaţie decentă, iar în cel
mai rău caz, număr minutele rămase până la sosirea trenului în Bucureşti Nord.
Sunt fascinat
de ceea ce văd pe ruta Ploieşti - Bucureşti. Atât de mult verde şi totuşi atât
de gol. Nu se investeşte nimic în ţara asta, iar dacă prin excepţie aterizează
ceva finanţări prin păşunea asta, majoritatea profitului revine unei ţări străine.
Tot în tren sunt şi scriu atât cât îmi permit spaţiu şi timpul.
În tren am impresia că toate gândurile rămân într-un
singur loc şi cu fiecare kilometru în plus, mă îndepărtez de ele. În altă
ordine de idei, nu doar drumul e gol, ci şi mintea mea, pe care o umplu cu măruntaie
provenite parcă dintr-o pâine uscată - las ploaia să-mi înmoaie imaginaţia. Ştiţi
pe unde umblu momentan? Prin spaţii înguste ce dau către picioare şi IAR
picioare. Sunt pe muchie de cuţit, e aglomeraţie, e sufocant şi nu mă pot linişti
într-un somn adânc. Lângă mine două pocăite, la vreo 60 ani vorbesc despre porţile
raiului, faţă în faţă cu mine, tatăl şi fiul păstrează vorbele pentru mai târziu,
lângă mine o mămică se relaxează după ce a păzit toaleta şi a atacat-o din
direcţii bine indicate. E o adevărată bătaie pe toaletă, nici la mare nu ajunge
o toaletă publică asaltată în maniera asta - nu acolo unde mă duc eu. Fiecare călător
are cel puţin un telefon - stop - mi-a sărit
inima din loc, un tren din direcţie opusă mi-a stricat concentrarea şi m-a luat
prin surprindere. Ahh, ce drum lung pare că străbat.
Atunci când scriu sau citesc, pare că timpul îşi
sacrifica secundele şi le bate în cuie, în speranţa că eu să profit din plin.
Peisajul pictat cu ziduri desenate în stil graffti, îmi dă de înţeles cam câte
minute mai am de savurat din această scriere uniformă, din scaunul unui tren.
Poate data viitoare voi scrie din propria-mi buda, cu intenţia de a vorbi
despre apa de la robinet, ce picură ca o muzică şi despre inundaţia vecinilor.
Sunt la final de drum cu trenul. Deşi e Capitala, după atâtea ploi, simt aer
proaspăt în comparaţie cu suferinţa din trenul Inter Regio.
P.S. Şi în Bucureşti e
campanie murdară ...
