Tudorel Popa în gara Bucureşti Nord

Cei care au urmărit cu sufletul la gură, ediţia de anul acesta, Românii au talent, cu siguranţă s-au lăsat surprinşi de talentele ascunse pe care, participantul Tudorel Popa, le-a etalat într-o manieră demnă de un adevărat câştigător.
Tudorel Popa, cel pe care l-am văzut la televizor şi care mi-a încântat atât ochii cu prezenţa lui hazlie, cât şi urechile cu sunetele scoase parcă dintr-un montaj audio gata pregătit, mi-a atras atenţia în gara Bucureşti Nord. Un om simplu la prima vedere, care stătea la un scurt dialog cu toţi călătorii, un om care zâmbea inclusiv pentru posomorâţii doborâţi de ploaie.
Să trecem la ... treabă - a fost vorba cu care m-a agăţat într-o discuţie liberă. Avea la îndemână o bucată zdravănă de brânză şi o pâine. Era bucuros că-şi serveşte masa, aşteptând un tren care să-l ducă într-o altă localitate - acolo unde avea spectacol caritabil - vă vine să credeţi? Tudorel mi-a dezvăluit câteva din secretele sale şi că nu are nevoie de sume exorbitante pentru a-şi face show-ul - o masă caldă, transport inclus şi cazare.
Pentru mulţi trecători era doar un om neînsemnat care părea că întinde mâna după un ban, aşa cum fac majoritatea oamenilor prin gară. Dar nu, el doar aştepta trenul!
Mi-a spus să salut tot Ploieştiul şi în special pe un blogger ce l-a susţinut, aşa cum a putut el, în semifinala.
În Las Fierbinţi a prins trei sezoane, adică treizeci de episoade. Pro-ul îi asigură mâncarea, cazarea şi 800 de euro pe sezon. Faceţi voi calculele. Mi-a vorbit şi de Gigel Frone, într-un mod frumos, deşi a ţinut să specifice că nu va juca în Las Fierbinţi la fel de mult ca şi el, ci doar un singur sezon (a zâmbit larg).
Un om mic, cu un nume mare. Un român cu uşi deschise spre un viitor strălucit.

P.S. Dacă daţi nas în nas cu el, nu vă lăsaţi păcăliţi de hainele sale!

Naveta de dimineaţă, Ploieşti - Bucureşti

            Să scriu pe blog direct de pe telefon, face parte din lenea de dimineaţă sau plictiseala acută întâlnită în staţia din Ploieşti Sud. Nu se mai repara nimic în gara asta, chiar dacă suntem în ajun de campanie. Mizerie cât cuprinde şi nespălaţi ce strica imaginea unui oraş cu renume - nu-i aşa? Stâlpii ce susţin acoperişurile peroanelor, sunt mâncaţi de trecerea timpului - sunt ai nimănui. Nu pot să trec cu vederea faianţa sau marmura de proastă calitate, sărită pe alocuri, ca să te împiedici, dacă eşti un căscat ca mine. Îmi plac monitoarele ce-mi afişează informaţii despre viitoarele trenuri, precum şi vocea ce dă spre difuzoare pline de atenţie din partea oamenilor grăbiţi. Am plecat la drum, fără nici pic de întârziere. Urmează aproximativ 40 de minute de suspans abstract. De ce abstract? Am un gol în stomac, doar că nu e provocat de vreo emoţie, ci de foametea închipuită sau de micile detalii pe care le iau în calcul şi le valorizez în mod diferit, ca timpul să treacă pe nesimţite - şi cu toate astea, tot îl simt, mai ales acum când tastez şi nu privesc în jurul meu. Mirosuri străine îmi trezesc interesul şi mă tentează să ridic privirea, doar o impresie de tutun mă alunga din ispită. Exact! Fără tutun!

            Alţii vin de la celălalt colţ al ţării, iar transpiraţia lor mă face să cred că nu au auzit de apă şi de săpun - n-au nicio vină, am înţeles pe pielea mea ce înseamnă să călătoreşti pe timp de noapte cu trenul - ba e prea cald, ba e frig de îngheaţă apa. Cum arată trenul pe interior!? Impecabil, la o primă vedere. Sunt la clasa a doua, dar la toaletă nu am curajul să intru! Ce fac dacă totuşi explodez? Mă plimb prin tot trenul până ajung la o situaţie decentă, iar în cel mai rău caz, număr minutele rămase până la sosirea trenului în Bucureşti Nord.

             Sunt fascinat de ceea ce văd pe ruta Ploieşti - Bucureşti. Atât de mult verde şi totuşi atât de gol. Nu se investeşte nimic în ţara asta, iar dacă prin excepţie aterizează ceva finanţări prin păşunea asta, majoritatea profitului revine unei ţări străine. Tot în tren sunt şi scriu atât cât îmi permit spaţiu şi timpul.

             În tren am impresia că toate gândurile rămân într-un singur loc şi cu fiecare kilometru în plus, mă îndepărtez de ele. În altă ordine de idei, nu doar drumul e gol, ci şi mintea mea, pe care o umplu cu măruntaie provenite parcă dintr-o pâine uscată - las ploaia să-mi înmoaie imaginaţia. Ştiţi pe unde umblu momentan? Prin spaţii înguste ce dau către picioare şi IAR picioare. Sunt pe muchie de cuţit, e aglomeraţie, e sufocant şi nu mă pot linişti într-un somn adânc. Lângă mine două pocăite, la vreo 60 ani vorbesc despre porţile raiului, faţă în faţă cu mine, tatăl şi fiul păstrează vorbele pentru mai târziu, lângă mine o mămică se relaxează după ce a păzit toaleta şi a atacat-o din direcţii bine indicate. E o adevărată bătaie pe toaletă, nici la mare nu ajunge o toaletă publică asaltată în maniera asta - nu acolo unde mă duc eu. Fiecare călător are cel puţin un telefon - stop -  mi-a sărit inima din loc, un tren din direcţie opusă mi-a stricat concentrarea şi m-a luat prin surprindere. Ahh, ce drum lung pare că străbat.

            Atunci când scriu sau citesc, pare că timpul îşi sacrifica secundele şi le bate în cuie, în speranţa că eu să profit din plin. Peisajul pictat cu ziduri desenate în stil graffti, îmi dă de înţeles cam câte minute mai am de savurat din această scriere uniformă, din scaunul unui tren. Poate data viitoare voi scrie din propria-mi buda, cu intenţia de a vorbi despre apa de la robinet, ce picură ca o muzică şi despre inundaţia vecinilor. Sunt la final de drum cu trenul. Deşi e Capitala, după atâtea ploi, simt aer proaspăt în comparaţie cu suferinţa din trenul Inter Regio.

P.S. Şi în Bucureşti e campanie murdară ... 

Hrana sufletească nu se regăseşte la fast food

 Cele două elemente din titlu nu se pupă de niciun fel, decât dacă ne ataşăm nişte ochelari speciali cu ajutorul cărora să vedem micile detalii ce ne bruschează viaţa şi ne aduc în stare de dezorientare.
 
 Hrana sufletească e un element surpriză pentru noua generaţie în care se încadrează chiar şi cei născuţi înainte de Revoluţie. Hrana suflleteasca cuprinde ceva profund din ceea ce divinitatea sau lumea superioară a pus la conservare, în borcane ermetic închise, la fel cum mai fac doar bunicii şi gospodinele iscusite. Nu găsim alternative (telefonul sună ocupat), nu gândim prea tare, ci ne orientăm spre partea sentimental-culinară.
  Depindem de mâncare, în măsura în care avem nevoie să ne hrănim trupul ca să putem supravieţui. Mâncarea este suficientă( în România), poate prea multă şi asta ne mutilează pofta zilnică. Stările negative ne fac să alimentăm trupul mai mult decât e necesar şi astfel spunem că supărarea trece, se duce pe apa sâmbetei. În mod practic, suferinţa este estompată pentru scurt timp, pentru că trupul şi mintea sunt obosite în a procesa ce gura a primit fără voie, în cantităţi industriale.
   Hrana sufletească nu se regăseşte la fast food sub nicio formă, oricât de mult ne-am păcăli şi am trece cu vederea.
  Mâncarea trebuie să ne hrănească atât sufletul cât şi trupul. Se spune că trebuie să fim atenţi la prepararea unui fel de mâncare, să punem dragoste şi să iasă o compoziţie pe gustul reţetei. În caz că prepararea a acumulat energii negative din partea bucătarului/manipulantului, cel ce serveşte cina, suferă în aceeaşi măsură, într-un scurt timp (mâncarea se digeră greu, apar constipaţiile, tensiune crescută). Poate părea o treabă amuzantă şi extrasă din cărţile pentru adormit copiii, în schimb, adevărul zace în fiecare om ce trăieşte pe propria piele fast food-ul mondial.
 
  Jos pălăria în faţa veganilor spirituali!

Mass media şi invazia căpuşelor

 Sunt înconjurat de tehnologie şi mă simt influenţat de fiecare sunet sau imagine ce interacţionează în mod direct sau condiţionat cu persoana mea. Sufăr fără lacrimi şi petrec mult timp în faţa unor pereţi ce dau spre nişte câmpii cu poftă de viaţă. Câmpiile sunt pline de iarbă verde, proaspăt crescută şi primitoare, ca pentru o zi de început de vară.
 
 Fiind date noile coordonate în ceea ce priveşte invazia căpuşelor în întreaga Românie, panica s-a instalat, iar asfaltul este noul prieten al omului. O tehnică de manipulare bine pusă la punct, ce vrea să convingă poporul că suntem în pericol şi că putem ajunge invalizi, ba chiar putem să murim. Cum se reuşeşte treaba asta? Prin sensibilizarea celor uşor de influenţat, prin punerea în "valoare" a vedetelor răpuse de vreo boală ce seamănă sau e identică cu problema în cauza.
 
 Până în anul 2012 nu am auzit prea multe despre căpuşe. Mulţi se întreabă cum poţi scăpa de căpuşe sau ce tratamente există împotrivă acestora. Nimeni nu se întreabă însă, de unde au apărut peste noapte şi cine ajută la propagarea fenomenului. Acum vreo doi ani, citeam pe un site despre cum scapi de o căpuşă, fără pensetă sau chirurg: se folosea (sau încă se foloseşte) o ţigară aprinsă, cu care ardeai căpuşa, ea detaşându-se de corpul gazdă. Nu ştiu cât de adevărată e toată treaba asta, însă, mai bine să nu vă pomeniţi cu o astfel de "dihanie" asupra corpului. Urlă presa în legătură cu acest fenomen, iar actorul Şerban Ionescu este pus pe post de momeală pentru a convinge cât mai mulţi oameni că lucrurile sunt reale şi că de la o căpuşă poţi ajunge în situaţia lui. Şerban Ionescu nu are nicio vină, el chiar se degradează pe zi ce trece, deşi mintea, susţine el, îi rămâne lucidă. Mai rău e că mass media îl exploteaza şi scurge din el şi ultima picătură de viaţă, punându-l să dea tot felul de declaraţii, ce fabrică frică la tot pasul.
 
 În oraşul Ploieşti, unde locuiesc eu, parcurile au "suferit" intervenţii speciale pentru ca iarbă să fie sigură - cel puţin aşa se afirmă prin panourile expuse pentru tot ochiul. Nu mai am încredere în nimic, nici asfaltul nu mai e sigur. Acum eşti în picioare, în următorul moment îţi rupi piciorul într-o groapă. Împărtăşesc sentimente comune cu voi şi nu disper, dar nici nu mă pot lăsa dezgolit, fără a mă întreba dacă am ajuns să fiu infectat sau nu.
 
 M-am gândit şi la scenarii nebuneşti ce nu pot aparţine decât unor schizofrenici. Sper ca aceste căpuşe să nu fi apărut peste noapte prin ouă răspândite de cei ce vor să facă bani de pe urma ...
 
 Mă scuzaţi, banii deja au început să se încaseze. Să nu se mire nimeni dacă apare şi un vaccin ce le ţine la distanţă pe căpuşe.
 
 Iarba verde de acasă, să trăiesc nu mă mai lasă! 

Eu fac parte din sistem?

 Sistemul uneşte sau dezbină, în funcţie de plăcerile sălbatice pe care le au idioţii ce se simt puternici la creier. În cazul suprafeţelor plane, există soluţii ingenioase, cu rezultate vizibile, în cel mai scurt timp, dar pentru masa prostită, încetul cu încetul, nici pastilele nu mai îşi fac efectul. Amnezia e cea mai bună scuză pentru a merge pe scurtătură şi pentru a nu îndeplini regulile scrise de alţii.
 
 Cine nu intră în horă e arătat cu degetul şi pare scos de la nebuni. Durere mare să nu faci faţă vorbelor grele ce se toarnă la colţ de stradă, în speranţa unei dominări uniforme. O mişcare greşită te poate duce după gratii şi nu ai decât să le demonstrezi libertatea corectă de care dai dovadă. Când încă zburzi, nu ai de ce să te plângi, dar pentru clipele de răcoare, sistemul începe să devină un labirint contra cronometru.
 
 Nimic periculos nu ameninţă fiinţa umană, redusă la tăcere. Dacă în mintea ta există un sistem bine construit, eşti luat în vizor şi cineva are grijă să îţi oprească ideile "tâmpite". Nu avem voie să depăşim ceea ce deja este trasat, limitat. Ni se spală creierul cu acordul nostru şi nici nu putem spune asta cu voce tare. De ce? Ar părea dubios să recunoaştem cât de masochişti am ajuns, cum ne plângem de milă şi ne provocăm durere cu bună ştiinţă.
 
 Pentru ca noi să facem parte din sistem, trebuie să prindem mesajul, să-l păstrăm şi să-l dezvoltăm. Sunt mai multe etape ale aceleaşi manipulări. Puţin câte puţin, timpul nostru liber devine tot mai redus, ne aruncăm în muncile grele ale sistemului şi închisoarea face parte din viaţa noastră, fără ca noi să avem parte de o judecată mai bună.
 
 De la pocăiţii ce bat la uşă şi până la lumea virtuală ce mutilează realitatea, sunt doar primejdii de care ne-am împiedicat, dar nu am învăţat nimic. Ne deplasăm din punctul A în punctul B, purtăm ochelari de cal şi ne focusam cu întârziere. Pierdem momentele importante din viaţa noastră şi astfel facem parte din sistem. Melodiile pe care le fredonăm, filmele pe care ne vizionăm, activitatea noastră de pe facebook, conversaţiile telefonice, precum şi munca zilnică, sunt motive pentru care sufletul nostru nu mai are timp să respire.
 
 Ce ne oferă sistemul? O falsă prosperitatea, mii de minute în reţele de telefonie mobilă, împrumuturi în bancă şi vremuri grele. Dacă ne degradăm, o facem într-un vals plin de veselie. Nu avem termen de comparaţie şi asta ne face să stăm cu ochii larg închişi. Ascundem ultimele amintiri ale vechii generaţii şi primim cu braţele deschise munca plină de sudoare şi puţinii bani ce ajung de pe o zi pe alta.
 
 Nu mai există intimitate, iar sistemul face tot posibilul să nu schimbăm canalul la televizor fără să dăm raportul pe reţelele de socializare. Da! Instrumentele de manipulare sunt făcute în aşa fel încât să le îndrăgim. Nici termopanele şi jaluzelele trase nu ne mai sunt de folos. Între patru pereţi răspândim mai multă informaţie ca niciodată.
 
 Finalul omenirii sau sfârşitul lumii e un test sub presiune pe   care cei mai slabi spiritual îl tratează ca pe o suferinţa cu severe cicatrici psihice. În civilizaţia actuală, sclavia îşi face prezenţa în mod legal. Numerele ne sugerează acţiunile noastre viitoare, iar cei cu frică de Dumnezeu sunt cel mai uşor de convins.
 
 Nu am certitudinea unei realităţi paralele, dar am un sentiment unic atunci când părăsesc tehnologia - întreaga tehnologie!  

Cinema Premiera Ploiești nu renunță la gafe

Până astă vară, nici naiba nu vorbea de cinematograful din Ploiești, asta pentru că el nu exista cu adevărat, ci era doar o ruină unde, adolescenții își puteau face niște poze profesionale și le puteau urca pe facebook, ca să vadă tot omul ce șmecherie de oraș avem noi și cat de bine dă tanti fără piept în poze. Comentarii și cuvinte de laudă pentru cei ce n-au procedat așa!

Filmele de la Cinema Premiera se actualizează cu viteza melcului, dar mi se pare o chestiune normală din moment ce tot orașul trebuie să vadă, pe rând, un anumit film, într-o singură sală de cinema. Suntem și noi la început, se înțelege și ne iartă cel de sus.

M-am decis, pe vreme de weekend, să vizionez și eu Ghost Rider: Spirit of Vengeance/Demonul răzbunării, un film care la noi apare ca fiind din 2012, iar IMDb-ul susține sus și tare că e din 2011 - încă o dacă suntem înapoiați. Ajuns în fata cinematografului, am aflat că programul pe care CineMagia îl expune online nu e în relații bune cu ceea ce scrie la intrarea în mica încăpere în care se vând biletele ca țigările prin Obor, aduse de la bulgari. În înghesuiala insuportabilă, a se înțelege că omul se prezintă la film și e nerăbdător, mă îndrept înspre casa de bilete, acolo unde un chip trist de femeie obosită și trecută prin viată îmi vorbește în scârbă, ca să nu adoarmă. Când am auzit că biletul costă 20 RON, am înghițit în sec, ba chiar era să fac atac de panică. Nu mi s-au dat explicații, dar am înțeles că filmul e 3D, mi se dau ochelari colorați - ce să mai, face toți banii. Revenind la personalul cinematografului și expre la casierița trecută de 50 de ani, nu că aș avea ceva împotriva vârstei (din partea mea, mulți ani înainte), mi-aș dori să-și cumpere o doză de bun simț pentru fiecare client în parte, că doar lucrează cu publicul, iar dacă nu reușește să facă față tentației misogine de a se comporta ca la piață, îi sugerez să lase tineretului un loc de muncă în plus.

Depășind momentul culminant și suma exorbitantă pentru un film văzut în Ploiești, am așteptat, împreună cu iubita mea, aproximativ 20 de minute la intrare - dacă ai nevoie în acest timp la toaletă, nu ai acces la ea. Faci pe tine sau urci la Doroftei, să-i spui să-și mai pună un jghiab - o conducta deschisă în partea superioară, ca să nu mai plouă, ca o perdea uniformă, la intrarea în cinema. Nu mă înțelegeți greșit, nu ploua, ci se topea zăpada înghețată și neoperata de Rosal! Unde ești tu Mirela atunci când calc prin mocirlă și jeg cu bocancii pentru care am muncit 2 luni?

Nu vă mai țin în suspans, cu biletele pe jumătate decapitate și fără securizare pe ele ( am prieteni cu imprimantă și stanță) am ajuns în sala de cinema. Nu s-a schimbat nimic la ea de la ultima vizită (slavă cerului că există o camera de supraveghere, că sigur îi trebuia lui Gheorghe un scaun, lui Ion vreo boxă și rămânea cinema-ul fără glas și formă). În schimb, am avut un șoc vizual însoțit de unul termic. Un frig de-ți înghețau oasele și o aerotermă aruncată în drumul cinefililor, ce funcționa doar ca să consume curent. (aeroterma era funcțională, deloc estetică și nu făcea fată nici cat pentru rândul pe care bătea). Am găsit pe Google Imagini o aerotermă care arată aproximativ ca cea din realitate. Cam așa arată aeroterma din Cinema Premiera Ploiești.

Mi-au înțepenit toate oasele și am regretat încă o dată alegerea făcută. Unii ar spune că eu sunt singurul vinovat, dar eu refuz acest verdict. Pentru 20 RON achitați, merit respectul cuvenit și condiții de oraș. Dacă nu le funcționează aerul condiționat pe timp de iarnă, îi rog să-și facă o sobă, pe gaz, pe lemne, se descurcă România Film.

Cât despre film, nu-și merită cele două caractere în plus și ochelarii. Nu există efecte 3D, ci doar impresia că undeva s-a văzut o frunzuliță ce iese din ecran pentru o clipă.

Filmul Ghost Rider 2 mă încântă ca și cadre, iar faptul că România și-a "închiriat" peisajele și câțiva actori buni, mă face să cred că laptele și mierea vor pleca, cat de curând, de pe aceste meleaguri. Apreciez enorm munca profesionistă a cameramanilor, a regizorului și a oamenilor de la grafică. Cat despre Nicolas Cage, a îmbătrânit, dar se ține bine în filme. Joacă, nu se joacă! Mi-ar fi plăcut să nu aibă dublură si să-și tragă singur cascadoriile. Pentru filmul ăsta pot acorda nota 8, cu mari indulgențe și spăgi din partea iubitei. Filmul face mici referiri la politicieni, oameni cu influență, manipulare audio, răutatea omenească, judecata de apoi, țigani, anticrist, exorcizare, România.

P.S. Filmul vizionat are bulină +15, însă eu am zărit și câțiva copilași, sub 10 ani. O poza realizată de mine, ca și dovada, ar putea pune în pericol cinematograful?

Timpul rezervat cunoaşterii

 Cum bate vântul, cum începem să ne pripim şi să ne lipsim de înţelepciunea dobândită la colţul străzii, datorită unei babute alcoolizate care a spus prea multe din amintirile ei. Primăvara va să ajungă curând în sângele nostru, iar setea de cunoaştere va pomeni de fiecare individ în parte.
 
 Timpul e un tinerel ce se menţine datorită celor încă optimişti, ce se plimbă prin oraşe cu buzunarele goale şi cu datorii la bănci, dar cu privirea îndreptată spre cer. Nu e un text ce dă spre pocăinţă sau spre iertare de păcate, ci e o rugăminte spre cunoaştere.
 
 Începem să realizăm existenţa timpului abia la batraneste, însă până la conştientizare avem menirea de a strânge cât mai mule "basme" în sacul plin de aer şi să exploatăm ceea ce ne face cu ochiul în mod excesiv.
 
 Nu trebuie să existe plictiseală. Momentele de gol, cele în care vlagă se face nevăzută şi liniştea devine tare că pământul, au nevoie de cunoaştere.
 
 În altă ordine de idei: Timpul nu e făcut pentru a-l irosi!