E o chestiune dificilă ce-mi
pune creierul la muncă şi îmi invoca amintiri, dar şi estimări pentru viitor.
Mă gândesc la ce nu aş face niciodată şi îmi imaginez Cutia Pandorei în mâinile
mele. Eu, maestrul neînfricat care posedă orice detaliu şi fiecare fir de aţă
ce se întinde în faţa sufletelor rătăcite. Îmi e uşor să înşir picanterii şi să
fac pe breazul în faţa răului, dar ştiu că omul e în stare de orice pentru o
supravieţuire, cel puţin, decentă.
O doză de răutate o deţinem
cu toţii. Recunoaşterea e prima etapă în evoluţia sufletească. E ca la spitalul
de nebuni, unde doar nebunii mai sunt consideraţi sănătoşi mintal - noroc
că există pastile care să le inducă starea scrisă pe foi colorate şi mâzgălite
de experţi ce ar putea omorî minţi luminate.
Hai să mă luminez şi eu. Iau
o lanternă? Nu! Nu de alta, dar nu vreau ca duşmanul să-mi sesizeze mişcările şi să mă înscriu într-un roman
poliţist. Sunt o victimă a răutăţilor ce mă înconjoară şi chiar dacă nu din
cauza mea se întâmplă un incident în stradă, am voinţa de a crede că şi eu sunt
parte din acea acţiune. Nu pot să exprim ceea ce simt pentru cei pe care-i
zăresc în sărăcie, în boală şi foamete. Nu îmi doresc să le împrumut
obiceiurile, dar mă simt vinovat pentru că trăiesc într-o lume în care
echilibrul suferă un cutremur constant. Capetele căzute pentru o libertate
deplină nu au reuşit să liniştească şi hoţia mediatizată. Criticăm şi trecem
peste. Nu avem putere de reacţie. Acţiunile ne sunt limitate, iar democraţia e
doar în dicţionar. În tarişoara asta ne sunt monitorizate toate mişcările, iar
cel ce confunda bunătatea cu un securist, poate să-şi facă griji pentru cine îi
bate la uşă.
Să-mi pun alarmă la
imaginaţie, ca să nu mi-o fure nimeni. La fel o să procedez şi cu visele şi
trec pe modul silenţios. Aici, în singurătatea mea închipuită, doar perdeaua mă
face să nu exist! Fac o vizită muţilor şi le împrumut afinitatea pentru
muzicalitate. De ce?
Printre ţipetele haosului,
vreau să-mi găsesc frecvenţa - să-mi hrănesc sufletul. Poftă bună mie!
