M-am fript,
nu de puține ori, în cantități industriale. Conform legilor ce mi le creez,
altfel pentru fiecare clipă, explodez la orice mișcare ce se perinda în jurul
meu, în mod misterios. Misterul mă înlănțuie, mă ridică și mă introduce pe un
tărâm unde nu am acces la nimic, chiar și telefonul și-a pierdut curajul - nu
mai are semnal.
Ridic ușor dintr-o spânceană și dau de
înțeles că mă interesează intimitatea mea. Nu vreau arest în lumea special
creată pentru un singur cobai și nici big brother în variantă exclusivistă.
Vreau aer tare, bun să ațipesc la mijloc de inspirație. Sunt dispus să-mi dedic
universul în care funcționez cu ajutorul atâtor mecanisme discrete, cu ajutorul
primei melodii ce-o aud la radio. Râd în palme și unii cred că bocesc cât pentru
un ocean.
Fără supărare, dar mă simt prea conectat.
Lumea pretinde că există lângă mine, chiar și în visele mele, dar în lipsă de
informație cognitivă, amestecată cu tehnologia ultimei generații, sunt un
singuratic ce-și face, cu greu, o ceașcă de cafea amară - zahărul brun e
vinovat, nu îndulcește.
E lesne de înțeles că mi s-a cam luat și nu
întrec munții prin înălțimea eforturilor mele virtuale. Cerșesc pace în lume și
forfotă ameţitoare în doi. Amestecând mai mult de două elemente, suntem ca
extratereștrii, nimicim vidul și căutăm noi așezări. Lăsăm urme în explorarea
noastră și doar amintirea a două trupuri c-un singur suflet mai poate face
motivația să zburde alături de neuroni. Pustiu la tot pasul. Îngenunchez într-o
piață aglomerată, îmi pun capul pe asfaltul rece și las zgomotul să mă
ruginească. Atât de multe suflete și nici măcar unul pentru mine. Sunt un trist
posedat de acțiunea unor culori. Ceea ce văd e mărețul Matrix rupt din mințile
regizorilor dozați în fiecare noapte petrecută prin cluburile întunecoase. Sunt
un șoricel rămas fără codiță, un înger blocat în propriile-mi aripi, o cafea ce se
varsă o dată cu spargerea ceștii, un iluminat ce a murit la loc de suburbie.
Iar joaca asta pe câmpii nu ne interesează, lucrurile mărunte sunt aruncate
într-un coș de gunoi dotat cu pungă de plastic. Fundul gunoiului face cale
liberă spre o biserică, iar cei ce cred că lumina e doar sus, au apus înaintea
speranţei.
Libertatea mea și-a cumpărat cătușe de la
sex-shop, se distrează și incinerează ultimele versuri scrise înainte să
împlinesc 14 ani. Tinerețea mea a început să prindă riduri și covorul înflorat
ca la țiganii de elită, îmi fuge de sub picioare. Sunt eu, un iluzionist. Îmi
fac sufletul să dispară și las libertatea să se confunde intr-o oglindă cu zeci
de reflexii.
Televizorul e cea mai bună oglindă în care ne
regăsim. Idolatrizăm niște păpuși și avem sămânța de scandal. Fugim în excursii
o dată în viață și prindem un tren personal plin de intenții. Libertatea nu
oprește în stații, dar merge mai încet atunci când tineretul suportă cu greu
conexiunile stradale încastrate într-o cameră internaută.
Oftează
și realizează! Conștientizează și spune după mine. Suntem, cu toții, niște
prizonieri. Putem scăpa doar retrăgându-ne în munți. Laptele de capră nu va
face figuri, iar gustul branzei va aduce un zâmbet pe chipul obișnuit cu fast
food și taclale urmărite pe plasmă.
Am pregătit grătarul, am suficiente lemne și
cărbuni. Cerul e senin, semn că n-o să plouă, iar prietenii sunt în așteptare.
Sper să nu fie imaginație. Va aștept pe toți în libertatea mea!
