| Barbatul, doar un instrument |

Lectia de azi nu ne invata sa cantam la vreo chitara, sau sa avem o voce cat mai calda pentru fiecare silaba. Ne aduce aminte de existenta un un manifest al gandirii feminine ce are in vedere doar punctul sexual, ezitand implicarea setimentala.

Fenomenul se imprastie mai ceva decat o epidemie si se instaleaza in mintea unei femei exact dupa un numar fix in esecuri. Mintea le dicteaza ca succesul vine prin indiferenta, prin lipsa dialogului si prin sarirea anumitor etape, ajungandu-se direct la "fericire".

Miliarde de spoturi lumineaza acelasi subiect si nimeni nu-si explica de ce s-a ajuns la decizia asta. Barbatul practic nu mai merita nimic. Se exclude din iubire si din afectivitate. Se elimina toata "vrajeala", iar farmecul lui este aruncat la gunoi imediat dupa terminarea partidei.

Manifestul femeii are o perspectiva foarte dura asupra barbatului. Se spune ca masculul fara instrument e ca si "winamp-ul fara muzica", sau ca "internautul fara biti".

Stropi de ipocrizie si tandrete de sine. Narcisism extrem si sexualitate fara efecte secundare.

O ea care alege mereu altceva, un el care trebuie sa renunte obisnuindu-se cu ideea.

Consuma-ti fiecare banut pentru interesul propriu, uita de flori si lasa caderea sa fie din partea ta. Asta vor ele, doar ca s-ar putea sa te jeneze cand singul lor scop e instrumentul tau.

Au dreptate. E reactia lor impotriva formelor pe care noi le vrem cat mai apetisante. Funduletului mereu bombat si buzelor mereu bune de sarutat. Cand vine vorba de sani avem pretentii, iar inaltimea e si ea esentiala. Revine culoarea parului si a ochilor si cat de implicati sunt si "cracii" peste tine. Uiti un detaliu, uiti ce e in mintea lor si e primul minus pe care ele ti-l acorda.

Barbatul generalizat si sustinut de exceptii are tendinta de a vedea femeia ca pe o "carne" pe care o "ataca".

N-ai sa intelegi femeia, ea te-a inteles cand alcoolul a inceput sa-ti mormaie prin vene, atunci instrumentul s-a prabusit la pamant.

| Tu si divinitatea |

Vei crede ca aparitia unui burete va sterge absolut tot ceea ce se leaga de mine, dar cum tu ai uitat sa-l uzi cum trebuie vei intelege doar o parte. O sa te las sa zburzi cu imaginatia pe cele mai largi campii, eu te voi astepta in varf de munte.

Si pana la mine e cale lunga si pun pariu cu tastele ca nu traiesti doar in lumina, ci mai dai si de intuneric. Simt ceva teama ce pleaca din picioarele tale, au inceput sa tremure si parul se ridica, fir cu fir, chipul tau e infricosat, dar mie imi pare totul normal.

S-a lasat un pic racoare, vantul imi ciufuleste firele de par si le ameteste, le strange pe toate intr-o directie si la primul gol imi intra totul in ochi. Oare de aici sa inceapa teama? Oare sa ma sigilez si traiesc in cutii transparente? Sa ma impac cu limitare si sa-mi declar dragoste eterna propriei mele persoane?

Oare da, sau nu? Mai bine tai acel "oare", nu-mi plac ideile ce vor sa intervina si sunt obisnuit cu acel ceva din aer. E un "microb" ce pluteste si il inspiram cu totii, ramane in plamani si in suflete, iar expiratia e zero. Pieptul se umfla, dar nu plesneste. Apare mandria si siguranta, planul acului poate fi pus in aplicare in orice moment, prima intepatura aduce cedarea, renuntarea, neincrederea, ispitirea si cladirea unor ganduri negative.

Trage primul tau fum de tigare, primu' pentru aceasta clipa, primu' stand langa mine si uita sa mai clipesti, sper ca dupa un timp sa realizezi ca nu mai traiesti.

Nu, nu ai murit, dar zace in tine o dependenta de indiferenta, o renuntare la tot, o capacitate de izolare si de prostie ce se agraveaza prin excludere.

Eu ma indrept spre cer, cu privirea, imi place noaptea cand e fiecare stea cu ochii pe mine, imi place cand ploua, imi place cand e pe langa mine. Traiesc, nu ma limitez si graiesc.

Nu ce face, doar ce zice, asta e important. Cuvantul fiind trimis din norii grei si inspirati, din vrajitori si creatori inapoiati, din finetea lucrurilor greu de atins si din stropul pur amestecat cu nisip.

Betonul e cel mai dur, ai putea muri intins pe el, o viteza ti-ar putea decide soarta, mai presus de atat... divinitatea.

Si nu esti doar tu pe lumea asta, sunt si eu. Si nu suntem singuri de nebuni. Nu ratacim fara ca cineva sa ne "monitorizeze" miscarile, noi nu vrem sa-ntelegem, noi ne virusam mintea, noi nu credem, noi uitam de noi.

Si cand totul se prabuseste parca nu ne vine a crede. Si abia apoi apelam la treapta de dupa 112 si parca ea ne intelege, ne vrea-napoi, ea, divinitatea.

| Memorie de crocodil |

Inspiratia imi vine exact atunci cand interactionez cu cei din jurul meu, cand se produce un efect si restul decurge de la sine. Comunicarea nu e deloc "castrata" de amintiri si poate exprima orice. Detaliile exagerate isi fac aparitia si le gasesesc rostul.

Poate ca anumite nume le uit si nici pe tine nu mai stiu cum te cheama. Posibil te-am vazut de cateva ori si nu-ti mai retin imaginea, dar gesturile, mimica, precum si vocea sunt mereu stocate in hard-ul meu lipsit de virtual.

Un sms ce a zacut ceva timp prin telefonul meu ti-l pot dicta cu voce tare si cu ochii inchisi, detalii despre cum zambeai sau cat de mult ai plans in ziua aceea iti pot da, poate ca am observat si unghia ta rupta, dar si felul in care tremurai din diferite motive. Nu era deloc frig afara. Si chiar si noapte fiind, mintea mea nu s-a dus la culcare, memoria si-a strans doar o parte din ustensile, iar cateva mereu au fost la datorie.

Pot ghici la ce te gandesti, dar presupunerea e partea mai placuta. Pot zace intr-o balta de lacrimi si la o clipa sa ma bufneasca rasu'. Starea mea e excelenta pentru a stoca date. Memoria e imposibil de a ajunge in stadiu de "full", si asta e un motiv bun pentru a-mi trai viata.

Nu m-am interesat daca un crocodil e capabil de mai multe amintiri decat mine, stiu doar ca si dupa zece ani e capabil sa-si cunoasca presupusa "victima".

Am amintiri ce trec de numarul stelelor, traiesc cu gandu' la clipa urmatoare, iar prezentul e in stare de noi amintiri. Cel mai placut moment al meu a fost situat nu acum multa vreme, dar cum timpul e la fel de pretios ca si viata ma contrazic, a fost de muuuuult, aproape am uitat.

Tu esti ca si mine, un trecator prin multe primaveri, sa nu visezi la urmatorul stadiu, va fi canicula, iar dupa nebunie vei ramane doar cu amintirea.

| Scriu despre cei dezamagiti |

Virtualul  e razna, ma bate la cap sa-mi traiesc viata si sa nu ma mai zbat printre conexiuni nebanuite ce nu-mi ofera decat o banala comunicare. Asa imi spune, numeste totul banal si nu accepta nimic in plus.

M-ar trimite la tara sa dorm in fan si o vara'ntreaga sa nu am semnal la telefon, mi-ar pune mirosul naturii fix langa nas si m-ar lasa sa ma indragostesc de o tarancuta frumoasa cu un accent dulce si pe care nu-l pot imita.

Bantuie un ceas fara limbi si fara cifre, totul e in mintea mea, iar ticaitul isi are esenta, dezamagirea e ascutita de apropierea sunetului. Dezamagit sunt cand nu mai aud nimic. Nu am surzit, ceasul a extenuat bateria.

Viata e sursa de viata, bateria se intinde pe o intreaga lume si un "matrix" bate continuu in usa. Nu'i deschid,foarteaza, dar eu am rupt conexiunea, acum am nevoie de libertate, vreau ca fiecare gand sa se aseze dupa cum vrea recele si agitatia sa dispara.

Oglinda te arata in reluare, vocile iti ataca fiecare neuron si te prajesti, te incarci cu nefericire. Inca mai esti conectat si nu accepti deloc realitatea.

Domina o vorba de ceva vreme, cica o ea nu aduce decat putina dragoste si multa suferinta. Poate cu atat ne-am obisnuit si ne inspiram din realitati paralele. Nu stim decat online, ne depaseste offline-ul si presupunem ca foarte curand sexul virtual o sa ne ofere si schimbul de substanta.

Ne pricepem sa dam papucii cuiva printr-un sms, ne aratam lasitatea si bucurosi lasam si un mail de confirmare, urmeaza abonarea la o noua viata.

Impiedicati-va cu stangu' si pasiti cu dreptu', recunoasteti dezamagirea si zariti fericirea, sinucideti ghinionul si bagati-va in sfera protectoare. Asigurati-va ca puteti respira si cand va zariti reflexia incercati sa zambiti.

Stati in tacere si ganditi-va ca a meritat. Pasirea in voie duce la alergare gandurilor, tentatia duce la conectare.

Dezamagire? Transfer nelimitat de fericire.

| Bucuresti, bufet suedez |

Cam tarzie trezirea mea, nici nu ma pot justifica, iar inventiile mele sunt reduse, imaginatia nu-mi graieste si nu cred ca as putea sa exprim si sa dezvalui mai mult din starea mea.

Bucuresti, mica noastra tinta, dorinta multor nebuni si credinta ca acolo se va gasi un viitor mai bun, un viitor ce rasuna de ceva vreme si care te poate lansa spre tinta ta. Aparentele spun ca niciodata nu ai sa stagnezi, ci evolutia ta va fi treptata, dar buna.

Mie-mi place Bucurestiul, e bufetul meu suedez. Locul in care se aduna toata ingredientele si de unde pot alege fara prea multe calori.

Mancarurile sunt diversificate, unele ascund surprize, altele dauneaza in mod constant. Cea mai noua achizitie provoaca efect laxativ si se expune in realitate printr-o lupta continua cu imposibilul.

Totusi recunosc, acolo poti gasi un pic de ratacire, te poti ameti si nimeni sa nu te cunoasca. Poti avea 5 amante si chiar si o nunta fastuoasa cu o a 6-a. E simpatica lumea, dar trista la prima vedere. 

Bufetul suedez e intins pana la regasirea ta. Imediat cum scapi e nevoie sa te indrepti spre casa, mintea ta spune ca directia e alta, te contrazici si nu mai vrei. Ai mancat deja prea mult, nu vrei sa-ti ingrasi mintea, te retragi sa dormi.

Dar te-ai indragostit, si aici vorbesc despre mine. E poluat intreg bufetul, dar e populat de ochisori ce-mi plac. Sursele lor sunt nelimitate, iar cand privirea ta e solicitata in masa, ai sansa sa alegi ceea ce-ti place. Vei avea parte de tachinare fara limite, mintea ta va fi martora la "executie".

Iar bufetul suedez il poti compara cu un bordel intr-un hotel de lux, ai voie doar cu una si toate-ti plac. "La naiba", unde e speciala?

Ma duc, ma retrag, revin atunci cand imi iese in cale.

| Remixez vise |

Sunt ca o stana de piatra ce iau in brate reveria, sunt blocat, cartofi exagerat de prajiti, ii mananc arsi.

 Sunt clipe ce apartin de alta lume, iar ochii mei devin pasivi. Cand ma vezi ca zambesc de nebun iar privirea mea nu se mai misca, vreau sa ma lasi, sa nu insisti, nu am chef decat de mine, iar tu stiu ca nu vrei sa ma ucizi.

Tic uman pe care cu totii il dobandim in timp, visarea, trairea doar din auzite si satisfactia ce apare doar ca un miros de mancare. Te poti satura din agitatia celorlalti, iar tu poti lua un loc pe scaun, ai nevoie de inspiratie si de putina racoare.

Muzici ascult si remixez vise. Ma inspir din respiratia vecinei de la 6 ce doar mi-o inchipui, sarut ploaia stand in casa cu capu' pe perna, o visez pe ea conectata la mintea mea, piticii devin mari, iar tristii gasesc un motiv de a rade in hohote.

Visul tau poate nu e maret, dar filtrul meu iti poate zapaci viata, cuvintele mele te pot intoarce pe dos, iar istoria e doar un fost. Viitorul paseste prin cuvinte, prin voci de trupuri lipsite, prin bucurii inchipuite, prin relatii prea scurte si prietenii cu scop galant.

Tu imi pasezi brutul, eu il primesc cu placere, apoi plang si rad si nimeni nu vede, in cele din urma rup un colt de foaie, incep sa scriu, produsul sade in bratele tale.

Atacat de necunoscut ma comport ca un prieten si ascult fara ezitare, umila urmare e tintita-n tacere. Si prea josnic sa crezi doar realitatea si prea tampit sa nu visezi. Te stiu, am citit de tine prin povesti.

Iar acul tau imi penetreaza pielea, dar trei cuvinte imi pot rupe inima. Iar pozitivul e cautat pe google, tu stii sa faci doar rau, doar ce e simplu.

Infinite parti patate de cuvinte publicate, o mocirla de negru, un rau omogen ce-si are efectul. Si atunci sa zbieri din rasputeri chiar si cu gura-acoperita, sa plangi in intuneric. 

Speranta a murit in sincron cu tine. [remix negativ]

| Papusi da, copilarie nu |

Am ales linistea de aceasta data si sper sa ma ajute. Vreau sa ma introduc intr-o lume ce mi-a fost prezenta acum multa vreme. Amintirea mi se prezinta cam stearsa pentru acea perioada. Simpla lipsa devine complexa prin  multitudinea de goluri  ce ma face sa cred ca undeva e o problema.

Capul imi e bine asezat pe umeri si stiu ca sunt normal. Creierul meu nu e bolnav si de aici incep a-mi permite noi perspective afective. Rog pleoapele sa ma scape de imagini reale si incep.

Eram, nu singur si nici simplu, eram mai mic si mergeam dabusilea. Ma tin minte din putinele pozele pe care le mai regasesc si in ziua de azi prin casa, eram cam trist si nu-mi placea blitul. Plangeam cand se intampla ceva nou, radeam cand incepeam sa ma obisnuiesc. 

Desi plangeam la aratarea lui, iubeam noul si ma atasam repejor de el. Nu mi-au placut masinutele si parca papusile ma atrageau subit, intreceam fetele aveam abilitati miraculoase. Dezmembram orice si nu faceam nimic la loc, imi placea, ca si acum, dezordinea.

Putine aspecte pe care le tin minte din vremea aceea. Putin din copilaria mea prin care nu am sa mai pot trece niciodata, putin dar trebuie sa ma bucur.

Orice auzeam cu "nu", pentru mine era un "da" serios. Ma tenta orice, pana si fuga de acasa, si regasirea mea de necunoscuti, plimbarile aproape de semafoare, asezarea mea pe bancile prospat udate de cer si sosele pline de roti in miscare. Adoram sa ma joc in apa rece si imi doream sa dorm mereu pe rece.

Ma priveam in oglinda, dar cred ca ma uitam la altceva, nu ma tin minte ca si infatisare, nu din mintea mea. 

M-am trezit maricel si amestecat intr-o lume fugind de mine, iar mai tarziu mi-am dat seama ce inseamna obsesie si naivitate. In final am copiat zambetul copilariei mele.

Totul prea scurt, ceva vag, si acum nu-mi pot permite o noua copilarie, nu mai pot atrage atentia prin cat de mic si de dragut sunt, sau prin felul cum ochii mei lucesc dupa ce incetez a plange. Acum imi pot cumpara doar papusi si n-am sa fac nimic cu ele, totul e in trecut si nimic nu revine.

De am sa ma resetez cu o dorinta presetata ma voi trezi printre oglinzi si multe lacrimi, asta pentru ca am sa-mi dau seama ca nimic nu sta in loc, iar timpul trece, e frumos ca a fost, mai frumos e ce va fi.

Si stii ce ma va bucura? Ideea ca voi conlucra la copilaria "ta".