| Era vorba ca ne vedem azi, nu ? |

Cu totii stim ca vorba asta ne mananca pe la spate. Are pofta de a ne juca feste si gluma parca strica totul. Chiar si cand imposibilul intervine, chiar si atunci exista un semn de intrebare.

Prostia nu rezulta din randurile astea, dar nici dintr-un eventual raspuns la intrebarea din titlu meu. M-as da de gol si ti-as spune ca totul e retoric. Eu zic si nimeni nu aude.

Un monolog intr-o incapere imensa. Nu vad capatul definit in culori, intunericul ma ajuta la creatie si la pierderea de sine. Pe cat de mult spatiu, pe atat de putin populat. Am nevoie de ajutor si doar eu sunt capabil sa ma ridic dupa ce m-am impiedicat.

Monologul meu a fost scurt, nu a continut prea multe cuvinte. Lacrimile au vrut sa para false, dar au iesit nemapomenit de reale. Nimeni nu stie lucrul asta. N-am mimat!

Ma bucur ca dupa mine mai urmeaza si altii.

Sunt trist cand nu se invata nimic din "greseala" asta.

Renunt la cateva simturi ca sa ma concetrez mai bine. Pun stop la miscare si mesteresc o iluzie. Mi se destrama starea cand din spate ceva ma trage.

Si azi ne-am vazut, mai tarziu cu o clipa.

| Tu si divinitatea |

Vei crede ca aparitia unui burete va sterge absolut tot ceea ce se leaga de mine, dar cum tu ai uitat sa-l uzi cum trebuie vei intelege doar o parte. O sa te las sa zburzi cu imaginatia pe cele mai largi campii, eu te voi astepta in varf de munte.

Si pana la mine e cale lunga si pun pariu cu tastele ca nu traiesti doar in lumina, ci mai dai si de intuneric. Simt ceva teama ce pleaca din picioarele tale, au inceput sa tremure si parul se ridica, fir cu fir, chipul tau e infricosat, dar mie imi pare totul normal.

S-a lasat un pic racoare, vantul imi ciufuleste firele de par si le ameteste, le strange pe toate intr-o directie si la primul gol imi intra totul in ochi. Oare de aici sa inceapa teama? Oare sa ma sigilez si traiesc in cutii transparente? Sa ma impac cu limitare si sa-mi declar dragoste eterna propriei mele persoane?

Oare da, sau nu? Mai bine tai acel "oare", nu-mi plac ideile ce vor sa intervina si sunt obisnuit cu acel ceva din aer. E un "microb" ce pluteste si il inspiram cu totii, ramane in plamani si in suflete, iar expiratia e zero. Pieptul se umfla, dar nu plesneste. Apare mandria si siguranta, planul acului poate fi pus in aplicare in orice moment, prima intepatura aduce cedarea, renuntarea, neincrederea, ispitirea si cladirea unor ganduri negative.

Trage primul tau fum de tigare, primu' pentru aceasta clipa, primu' stand langa mine si uita sa mai clipesti, sper ca dupa un timp sa realizezi ca nu mai traiesti.

Nu, nu ai murit, dar zace in tine o dependenta de indiferenta, o renuntare la tot, o capacitate de izolare si de prostie ce se agraveaza prin excludere.

Eu ma indrept spre cer, cu privirea, imi place noaptea cand e fiecare stea cu ochii pe mine, imi place cand ploua, imi place cand e pe langa mine. Traiesc, nu ma limitez si graiesc.

Nu ce face, doar ce zice, asta e important. Cuvantul fiind trimis din norii grei si inspirati, din vrajitori si creatori inapoiati, din finetea lucrurilor greu de atins si din stropul pur amestecat cu nisip.

Betonul e cel mai dur, ai putea muri intins pe el, o viteza ti-ar putea decide soarta, mai presus de atat... divinitatea.

Si nu esti doar tu pe lumea asta, sunt si eu. Si nu suntem singuri de nebuni. Nu ratacim fara ca cineva sa ne "monitorizeze" miscarile, noi nu vrem sa-ntelegem, noi ne virusam mintea, noi nu credem, noi uitam de noi.

Si cand totul se prabuseste parca nu ne vine a crede. Si abia apoi apelam la treapta de dupa 112 si parca ea ne intelege, ne vrea-napoi, ea, divinitatea.