M-am mutat pe JohnCristea.RO

Se afișează postările cu eticheta dimineata. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dimineata. Afișați toate postările

sâmbătă, 26 decembrie 2009

| Dimineti |

Am primit o cerere verbala, mi s-a propus sa scriu mai des, sa nu fiu inutil si sa spun ceea ce simt. Sa ma las purtat de val si sa nu-mi pese de vremea de afara. Sa ma acomodez in functie de starea celui de langa mine si sa dainui prin visele oamenilor.

Cererea a venit la pachet cu tot cu titlul. Nimic aranjat, totul intr-o seara ca asta, ca sa pot scrie mai bine. Iar daca acum era dimineata, eram prea adormit, nu ma simteam eu, ci doar un maniac ametit.

In randurile astea va trebui sa fac loc pentru ceva porfund, am conexiune catre fiecare bataie a inimii si da, ma simt. Incep sa-mi amintesc...

Cum sunt diminetile mele? Cam sarace in spontan, uneori aud o voce ce zace de multa vreme in alta camera, ma satur de acelasi rol si de identicul teatru ce-mi dezordoneaza toata ziua. Mai savurez doar mici mesaje primite de nicaieri si ma rog sa am credit pentru a da si eu un raspuns. A, de credit nu am nevoie. In lumea astea nu toatea lucrurile sunt limitate. Oamenii sunt cei ce apeleaza la limitare.

Si sa cred acum ca am la dispozitie suficienti picuri de apa pentru a-mi satisface fata si sa renunt la idee pentru a mai ramane o vreme in pat, sa mai admir viata cu ochii inchisi, s-ascult muzica ce ruleaza pe fundal din noapte pana'n dimineata.

Secretul meu consta in vocea ei, cea pe care o aud in telefon. Ma mint si-mi spun ca e langa mine, nu mai conteaza ca doar cearceaful il "violez" cu patima. Conversatia e scurta, nici nu-mi aduc aminte ce-am vorbit, sunt dimineti in care ma trezesc mahmur, nu's bautor, sunt imbatat de vorbe spuse de meschini.

Viata isi da startul la prima ora, doar luna mai intimiteaza durerea, doar ea aduce reveria, in rest e forfota cat e lumina.

Diminetile mele sunt atat de diferite. Sunt prea multe ca sa le pot pune cate un nume si nu ma pot gandi la foiala pe care am avut-o pana dupa miezul noptii. Trisez in fata insomniei, ma tarasc pe jos, iau plapuma cu mine si frigul ma trage usor. Totusi, nu va fie teama, n-am sa mor.

Diversitatea diminetilor e nesatula. Intr-o dimineata m-am trezit: racit, sau zgariat, ranit, indragostit, folosit, batut, mangaiat, sarutat, partial violat mental, manipulat, iubit, neimplinit, cu dorinta in suflet, cu dor de ea, cu dor de-a dormi ca sa nu-mi inchipui cu cine e ea, inselat, doar eu intr-o lume paralela, doar cu cheia ce inchide lumea mea, putin mai bogat, fericit.

Diminetile mele au inceput: din cauza sunetului insistent al telefonului, la strigatul nervos de comunist, din prima soptire a ei, din instinct, datorita ceasului biologic, cu o dimineata in urma, dupa primul sarut si niciodata cum altii au crezut.

Vreau cat mai curand sa-mi schimb obiceiurile. Vreau sa renunt la a mai dormi singur, vreau ca patul meu sa mai faca loc pentru inca o persoana, iar camera mea sa se afle langa o alta camera tot a mea, a noastra.

Desi nu mi-am testat prea mult "talentul" de bucatar in perioada sarbatorilor, am pofta de gatit, doar ca mai lipsesc cateva detalii ce in 2010 mosu' mi-a spus ca mi le rezolva. Speranta moare ultima, dar eu insist, diminetile mele au nevoie de mai mult, vreau sa continui sa visez si sa fac ca realitatea sa ma placa atat de mult incat sa ma deoache.

Nu sunt multe diminetile pe care le-am trait cum imi place, sunt mai putin de 30 la numar, dar promit sa largesc numaratoarea si sa-ncep sa ma laud cat mai serios.

Din sincera profunzime va spun ca m-a luat somnul, voi bantuiti pe aici cand aveti timp si chef, rabadare si dorinta.

Clipe faine? Sarbatori la maxim!

vineri, 7 august 2009

| Ma arde recele |

Zile intregi au trecut, am numarat cum ma balbai tot mai des, am aflat ca pot sa zambesc si fara sa ma chinui, ca nu mai am nevoie de un haos in care sa ma trezesc in fiecare dimineata si ca mesajele reduse au un singur motiv, prezenta ta.

Recele incepe sa ma inghete si parca nu mai stiu sa adorm dezvelit, iar sunetele ce-mi tineau companie, au dat faliment, sunt in stare de reverie, s-au udat, au intrat la apa, sunt intr-o inconstienta permanenta.

Am zis ca nu mi-ar strica o drumetie, una in larg, si cu siguranta impreuna cu tine. Daca pasim pe apa, o facem in vis, daca visam ca pasim, atunci reusim un "permis". Iar cand cineva comenteaza, e din efect de limitare, iar intrebarile timid creionate, sunt sterse, rupte, aruncate, arse in putinul foc meritat. Barierele au cedat inca de la primul pas, impulsul a venit mai tarziu, iar experimentarea a fost intr-o tachinare ce a tins spre o priza, o viitoare conectare, una nelimitata.

Ma cearta apa, ma vede ca o resping, te rog trateaza-ma la figurat, acum de vreau sa o ating, ma respinge inainte sa respir, ma arde, ma ia cu respiratie infundata, sufocare...

Si daca imi e prea cald, ma vad transpirand, ma dezbrac si ma arunc acolo unde gasesc ud, dar si rece. Dupa "ritual" imi pun o pereche de blugi pe mine, ma grabesc sa-mi acopar si spatele, un tricou e inlocuit de o sifonata camasa, te iau si te tin in brate, ne tinem de mana, fugim... stiu, reusesc inc-o rima, impreuna.

Inlocuiesc "intotdeauna" cu "mereu", asta cand simt ca cineva imi poarta pica, dar cand stiu ca tu ai inchis usa dupa tine, mi-e greu, mi-e teama sa nu fiu prea fericit, mi-e teama ca n-am sa te mai las spre o posibila plecare, mi-e teama de nesaturare, si nu-mi ajunge, si mai vreau si ne multumim intr-un mod minunat.

Iar transpir, scriu mai rapid decat gandesc, incerc sa nu ma opresc si sa cred ca fluenta e si reala si ca nu e o simpla aberatie predata ca la scoala. Iar? Nebunia o mirosi si te oftici, stii ca nu e de mancare, inghiti in sec si ceva iti ramane, se blocheaza in gat, e "ridul" ce vrea sa te-omoare.

Stau pe un "Burete", pe o perna, undeva langa salbaticul calculator, si ma tradeaza, si se blocheaza si cred ca nu ma mai vrea, sau poate ii e dor de "nelinistea" mea.

Ibricul zace pe foc, asteapta plin de apa, inca nu exista foc, si totusi ma arde. Ma arde un gand, ca nu mai stiu de restu', ca n-am gasit pana acum mai mult, ca asta e maximul provizoriu, ca fixul e in doi "2", ca ce urmeaza, e o evolutie "rastignita", ca forta se dezvolta doar aici, intr-o singura lume, aia in care altii nu au permis, de la inceput iti este scris... ai o alta destinatie.

Calatorul meu internaut, te-am amestecat deja prea mult, te-am facut shake-ul meu de dimineata, ti-am simtit gustul dulce acrisor al cuvintelor decat gandite, n-astept totul...

... astept nimicul despre care multi nu stiu nimic. Eu nu stiu nimic despre lumea vostra, sunt un egoist restras intr-o ardere racoroasa. Imi place!