| Fara aripi nu poti zbura |

Te privezi de la fericire, ti-o restrictionezi, reciti replici in oglinda si incerci sa nu inghiti, vei bea un vin sec. Aripile sunt pentru zbor, zborul e pentru visatori. Oare cine are curaj sa recunoasca, cati dintre voi stiu sa si planga, cati se descarca si nu tin in ei, cati detineti cel putin un prieten, cati stiu sa inceapa numaratoare unor stele de pe cer, cati iubesc, cati vor sa zboare, si oare cati reusesc ?

Eu mereu intreb, eu sunt curiosul, sunt cel care asterne cuvinte cu inteles invers, sunt cel care deruta, cel ce si el e ametit, cel ce se balbaie chiar si in gand. Sunt cel care isi aminteste, cel ce ia in mana amintiri, pana si un telefon m-ar ajuta sa plang, sau sa rad. Si nu materialul in sine imi actualizeaza starea, ci ceea ce detine el, un trecut.

Sunt de parere ca lumea e un haos atunci cand ne vrem raul, stiu ca prostia pandeste la usa, iar ca totul sa fie complet, mai trebuie o cheie, bufet suedez. Iar daca eu alcatuiesc placere, atunci inseamna ca ma ascund, dar nu ador singuratatea, iau cu mine o floare si-un pamant. Poti intelege doar dupa ce traiesti, ipocritul va avea o parere, exprimarea lui se va confunda c-o sticla de bere. Te ia ameteala? Te imbraci, dar nud de ce nu te privesti? Sunt sigur ca inca nu te cunosti, mai vrei sa cresti.

Ceasul ce-l privesc, indiferent care, imi spune ca sunt un tip nascut la fix, aici coincidenta moare. Prezentului nu-i poti da aripi, in prezent nu poti zbura, o singura dorinta, iar viitorul te va prinde intre doua degete, iti va da drumul dupa ce ai ajuns printre nori, nu vei avea o parasuta, vei cadea din plin, va rugini orice curaj, frica iti va intepa inima, un sarut al cerului iti va stampila cu-albastru fruntea, vei ateriza pe puf. N-ai murit, ai sperat c-o sa prinzi aripi.

Nemultumirea ca nu ai tot e ultimul lucru la care ar trebui sa te gandesti, iar pentru ca inca iti mai bate inima, ar trebui sa-ntrebi si de ce. Fara motive nu poti trai, dar oamenii pentru asta sunt facuti.

Puful e fericirea, frica e nemultumirea ta, iar aripile sunt de la ingeri, ingeri ce inca sunt pe Pamant, oameni.

Scriu plangand, citesc razand.

Noi n-o sa zburam niciodata singuri. Noi suntem oameni, nu uita.

| Am ambitia sa nu trec peste |

Si te lupti cu muntii si te cateri pe cele mai inalte varfuri, te impaci cu Diavolul si incepi sa simti fiecare sudoare. Sacrificiul tau devine permanent, depui tot ceea ce ai acumulat. Iti risti fiecare picatura de sange si nu conteaza de vorba ce o auzi in urechi.

Totul tine de moralul tau si increderea e maxima. Esti doar dispus, dar inca nu ai incercat prea multe. Gura ta spune nevrute si crede ca restul e putred. Sfaturile devin cuvinte murdare si cartea prosteste atunci cand e tratata ca atare.

Excesul strica orice, la rand e si viata. Timpanele iti tiuie si e semnalul de renuntare. Teama se instaleaza in simtul tau, inima vrea sa bata mai tare decat in mod regulamentar, esti jupuit de carne si visele postesc spulberand "cererea" ta.

Mirosul mult prea viu devine realitate cruda, ai musca din tine, din timpane. Ai ramane intr-o lume surda. Apoi te-ai bucura, a disparut teama... dar totul trebuia in acele secvente.

Si clepsidra zace sparta in timpul trecut, firele de nisip concep judecata, pedeapsa va incatusa fericirea absurda.

Darul meu, o alta soarta ce o sustin in spate, fac juraminte si cred ca doar eu scriu ce va urma. Nimic nu se prezice, totul e o presupunere, autosugestia intervine si sfarsitul traieste.

Si mie-mi place si cred ca vreau pentru fiecare un final, nu renunt si am ambitia sa nu trec peste.

Iar daca in ultimul moment sclipirea duce spre ispitire, te rog din suflet, te rog, sa sari.