| Luceste pe timp de noapte |

Ochii nu vad minunatul atunci cand soarele "lucreaza". E nevoie ca "cineva" sa stinga lumina, sa stearga norii negrii de pe cer si sa aduca o patura invizibila pline de stele. E un concurs intre ele, lumina lor se grabeste spre fericire si prinde orice ochisor primitor din fire.

Minunatul are o suprafata ce iti poate satura setea de fericire, dar pentru cei ce sunt infometati, le recomand sa aprofundeze, sa sape si sa dea peste ceva cat mai lucitor. Imi place, noaptea are linistea ei, iar de stii cum sa-ti alegi locul, te poti juca in cuvinte, poti canta de nebun sau alaturi de o ea, poti inchide ochii si visa, poti lupta impotriva durerilor provocate se "soare".

Am facute puncte inchipuite cu degetele, mi-am lasat amprentele in grija cerului. Nu am ajuns prea departe, dar ochii mei mi-au inselat iluzia. Parca am putut atinge, dar am simtit cu sufletul. Numaratoarea mi-a fost ametita, am avut o matematica haotica, am soptit ciudat un nume si mi-a tresarit un simt. As spune ca a fost o conexiune, un fix repetat, cifre ce sunt gemene si un miros inca virgin. Natura, suna dubios, dar "puti" asa de bine! Iar cuvintele au drept la conotativ chiar si cand intervine imposibilul. Vinovata e vocea ta, si timbrul tau si buzele ce rup doar doua silabe, identice... in surdina.

Hai, recunoaste ca nu a plouat indeajuns. Nu toti stiu de ce a plouat marti. Nu toti stiu cine si cand e trist. Si ma impac cu ideea ca pamantul e inca insetat. Iar timpul e cam greu de la o vreme, si-a laut baston si face pe prostu'. Si melcul atinge viteze uimitoare, doar ca asteptarea asta, e ca o bataie de vant expusa prin vid.

Ma duc s-o privesc cum luceste, si stiu ca...

| Bucataria mintii mele |

Tu citesti in aceeasi pagina, iar eu scriu pe unde apuc. Transcriu randuri si uneori le las doar pentru mine. Si nu ca egosimul meu ar fi prea mare, ci pentru ca am clipe cand ma deschid prea mult.

 Acum e un alt moment la fel de vulnerabil si probabil ce scriu am sa public, defapt e deja publicat din moment ce si tu citesti. E un joc intre prezent si viitor, nu pot prezice decat intamplarea fericita, in cazul unui esec totul e sters, e rupt sau mototolit si aruncat spre gunoi.

 Acum nu amestesc decat zgomotul pe care-l produce unitatea cu ploaia. Muzica stationeaza de ceva vreme, nu am o explicatie si nici nu adaug comentarii.

 Succesul pentru clipa urmatoare mi-l aduce o reteta gasita intr-o carte. Nu ai de citit cu adevarat, caci nu exista pagini sau cuvinte scrise. E o revenire de la un moment la altu', sunt capitole formate din grupuri de oameni, din dominatiile lor, din iubirea pe care-o poarta si chiar si prin negativu’ ce-l emana atunci cand furia’i  doboara.

 Pe langa toate astea tu esti un punct ce poti atinge “cartea”, sau te poti pune pe lenevit, in pat, in picaturile de ploaie ce nu tin o viata, sub dus timp de ore intregi, sau cititind in adevaratul sens.

Inveti din orice, dar mai presus de toate, din viata.

 Am o dictie a mintii ce-mi dicteaza fiecare cuvant si cred ca nu s-ar opri ceva vreme, eu o cam grabesc, ii sugerez ca vreau doar esentialul... si apoi fac greseala... ma pierd in detalii.

 Urmeaza o alta mica perioada in care nu voi face nimic, nimic interesant, ceva ce are legatura cu odihna si ceva legat de mine.

 Masor timpul si vad ca trece dupa capu’ lui, am un vartej in imaginatie si trebuie sa pun stop, schimb “placa” si vad ca cineva tot pune “hold”.

 Si ca sa folosesc si eu expresia “dragii mei”, va spun ca incetez pentru o clipa si revin cand sunt sub o forma mai usor de rezolvat. Acum atarn ca o fractie, ascund in mine o reteta si cred ca totul va da roade...

 Si stii de ce ? Pentru ca voi incepe cu tine...