| Am jucat singur |

Jocul incepe si mintea ta deja zburda spre castig. Se insereaza imagini insuportabile si greu de controlat. Nu poti decide ce urmeaza, dar iti poti perfectiona antrenarea.

Din prag pleci cu ganduri marete, injectand in vene un invizibil risc. Esecul nu-l prea bagi in seama, dar replica "important e sa participi" o tii in siguranta, in caz de urgenta.

Rundele sunt chinuitoare, exista un timp limita de relaxare si unul tinta ce-ti da ultima sansa. Jocul are clipe de spontaneitate, amesteca fiecare nivel, rastalmaceste viziunea ta si o face mai perversa. Istetimea ti-o poti numara in puncte, iar castigurile le acumulezi prin rabdare. Stii ca fiecare minut face ca tensiunea sa fie si mai mare. In minte se calculeaza cifre, replicile sunt lasate deoparte, jocul e incert si nu sti ce te asteapta, nu te poti uita in spate.

O sala mare cu peretii dusi spre cer, cu tavanul sculptat in nimic, un alb ca la spital si asta e primul nivel. Un scaun din alte zeci, un cersetor ce-ngheata de cald. Frisoane ce nu le-nteleg, ce nu le simt, dar unii vor sa invat.

Un ceas identic cu celalat, alte ceasuri ce arata ore diferite, secunde si minute potrivite, o liniste si totul ar rima in cuvinte. Un telefon ce asteapta vibratia, piciorul meu ce vrea sa simta restu', blugul ce trebuie patruns, creierul meu satisfacut.

Si ar inseamna ca totul sa fie un semn. Nu vreau sa cada peretii, nu vreau sa se clatine nimic atunci cand inchid ochii, la mijloc de ceas nu vreau sa ma ridic... e in zadar, dar jocul e surd.

O nebunie lansata si prezisa, dar cu un continut ce trebuia experimentat, nicio lacrima, nici muzica, doar un culoar patat. Un radio deschis intre doua usi, si zeci de treceri ca sa leg un confuz. Si priviri ce incepeam sa le stiu, si bucuros as incepe sa vorbesc cu peretii.

Dotat cu cel mai mare chin, asteptarea, sau picatura chinezeasca inchipuita printr-un stres din ce in ce mai fluent, imi dau seama ca de ceva vreme era noapte.

Si cum unii fug, la fel si revin, eu doar pasesc si tin in spate un ghiozdan, unii ma stiu, altii m-asteapta. Vad prea multe chipuri ce seamana cu "inamicul" greu de infruntat, si vreau sa cred ca iluzia m-a debusolat.

Ma ridic, nivelul urmator deja a plecat, iar asteptarea mea e legata doar de cer, l-as putea privi o groaza de vreme, dar nu mai mult decat pana la rasarit. Si n-a vibrat, nici n-a "vorbit", am tot tastat in mii de directii si doar una a grait.

M-a fugarit un gand, dar rotile m-au oprit, a pornit.

N-am castigat, nici game over n-am primit. Am jucat singur, asa cum am gandit.

| Aroma serii de marti |

Stai un pic ! Inca frige, dar imi place. Mai astept o scurta vreme cat sa-ti fac si tie o idee despre senzatia mea. Din cate ma cunosti iti poti da seama ca am o legatura cu lucrurile unice, cu exceptiile si cu ceea ce se numeste dezordine pentru altii.

Unii simt cu ochii, altii cu mintea, altii cu mainile. Eu simt ce-mi place, atunci cand inchid ochii. Adevarul e ca inca am lumina aprinsa. Vreau sa ma crezi, m-am dus spre intrerupator si am interactionat cu el. M-am "batut" cu lumina si rezultatul a fost favorabil mie.

Poate ca ziua de marti nu e una tocmai buna, poate ca-ti poti rupe un picior, te poti taia in zone delicate, o cearta poate interveni, sau te poti "echipa" cu un full, ghinion.

Norocul din tine poate incepe abia cat seara iti pune vederea la incercarea si contorul la mai multe cercuri pe minut. Parca nici n-ar fi noroc, parca totul ar fi un dezastru de proportii mici, toate adunate construind un ceva ce bate la usa mintii tale.

Porcarii inutile la care ne gandim, griji ce ne seaca mintea, si ceaiul meu ce tinde spre racire.

O fizica haotica ce vrea sa-si gaseasca stabilitatea, un gust ce-mi tachineaza limba si buzele mirate mai vor un pic din dulcea acrisoara aroma.

Secretul nu ai sa-l afli. Amestecul e divin si sunt lucruri de care nu trebuie sa stii, ci doar sa le traiesti. Nu conteaza cata truda a suportat restu', conteaza ca bucuria ta sa fie adevarata.

Ma bucur ca si tu gusti, imi place cand iti place si te rog sa nu-ti scape nici macar o litera din vedere. 

Scopul meu incepe sa fie atins, dezvirginarea aromei se apropie de complet si totul seamana cu o poveste, cu siguranta are un sfarsit.

Cum spuneam, pentru mine acum cand scriu e fix si trebuie sa recunosc ca cineva imi bantuie mintea.

Poate ca ea putea face un ceai chiar mult mai bun. Si nici nu se chinuia, nu facea pregatiri, era spontana, vroia sa tina totul fierbinte. Iar ea cu siguranta vroia miere, eu am pus zahar, dar vreau sa ma crezi ca doar o lingurita s-a strecurat in cana.

Si nu-mi e mila ca am sacrificat o jumatate de lamaie, stiu doar ca restu' zace. Si vreau sa nu se termine asa usor, mai mult de-atat, sa savurez, ascuns, cu tine-n dormitor.

Timpul ce vine mai tarziu mi-a propus ceva, sa ma joc pititea, ea se-ascunde si bea, eu o gasesc, ii simt aroma.