M-am mutat pe JohnCristea.RO

Se afișează postările cu eticheta film. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta film. Afișați toate postările

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Asigurare pe viată


Ne mândrim, dar nu ştim sigur cu ce anume. Găsim puncte în comun cu cei ce ne zâmbesc pe la spate şi strigăm cât ne ţin plămânii, ca nu cumva să uite cu toţii de existenţa noastră. Într-o cădere continuă, dominăm necunoscutul, iar dacă peste noapte, un expert se trezeşte să se declare Dumnezeu, lovim la ţintă şi nu permitem ca cineva să ne violeze ideile.
 
 Asigurarea pe viaţă e doar o poliţă bună de înrămat şi de arătat prietenilor ce abia îşi trag pateul pe pâine, un fel de clişeu prin care ceilalţi te privesc cu alţi ochi, iar duşmanii îţi aşteaptă decăderea în glorie. Moştenirea, în caz de incediu asupra trupului, e inestimabilă, doar sufletul ştie câtă patimă va duce în spinare şi câţi îngeri va convinge, că nu vine din iad. Lumea haosului e doar o invenţie a schizofrenicului ce-şi pierde vederea prin cărţile cu tentă religioasă, dar cu scop apocaliptic. Nimic nu e sigur. Intensitatea cu care primim anumite impulsuri ne poate ghida şi influenţa atunci când o alegere este pe punctul de a fi luată. A bate câmpii e o meserie cunoscută până şi de străini, marţienii fac împrejurul lumii, noi doar tragem cu ochiul la o sticlă plină de culoare. Naşterea unor drumuri, aduce de la sine şi o asfaltare a găurilor în care cei mai polizati pe creier se aventurează şi se pierd pentru vecie.
 
 Mi-aş asigura fericirea, dar nu stă locului şi nici nu ştie să se semneze pe contract. Aş bate măcar palma, dar e construită dintr-o materie necunoscută ştiinţei. Pot doar să mă asigur că în liniile mele transparente, răul nu va putea încăleca, ca pe un cal negru şi nu va fugi cu ce am mai de preţ. La schimb aş da aurul şi argintul şi aş păstra pietrele. Mi-aş construi un pat din flori de tei şi aş mirosi a ceea ce simt când sunt întruchipat, metamorfozat în fericire.
 Viaţa e dusă la extrem şi poate fi valorificată doar la limite. Suntem cu susul în jos, iar monetizarea ideilor ce se dezbracă în visele noastre, ne încurcă prea mult şirul firesc al înhămării la un trăi decent. Pieptul dezgolit roade curentul ce se zbate în kilovaţi, iar consumul e strâns legat de o tanti ce acceptă doar bacnote, la fiecare final de lună.
 
 Un câine lătra la intrarea mea pe uşa principală, congelatorul îmi găzduieşte gheaţa utilă migrenelor nocturne, iar duşul fierbinte mă izbeşte de o realitate pe care o trăiesc din copilărie. Am ajuns să îmi păzesc intimitatea de pereţi şi să-mi asigur scurgerea, de teamă să nu fiu absorbit cu totul de ispiratie. În schimbul neglijenţei mele, aş fi un singuratic sec şi fără vlagă, un grup de caractere ce ar marca sfârşitul zile şi nimicul ulterior, un somn profund de somnambul şi un frigider golit la comandă.
 
 Astăzi nu ştiu ce zi e, gradele Pământului se degradează, iar viaţa mea pare sigură - vrea mai mult de la ţărâna din care s-a născut. Mama îmi încurajează doar materialul, iar potenţa ce stă în ochii mei, luceşte ca o văpaie într-un întuneric din primul cartier mărginaş ce-ţi vine în minte. Trăiesc o poveste deloc stropită de fantezie, iar ciudaţii  ar spune că sunt plin de pastile cumpărate de la colţ - replica mea nu le este oferită - mă îmbrac în negru şi fac pe surdul. Sunt prezent la înmormântarea asigurătorilor mei. Ştiam că va veni şi momentul ăsta, însă, legea nu îmi permite să le iau ce ei au acumulat în atâtea vieţi. Vampirul din mine nu o să sugă nimic, asta pentru că filmul rulează doar la cinema, nu şi în fascinanta lume pentru care nu plătesc, ca să vizionez.
 
 Dacă vi se întâmplă ca cineva să vă fluture hârtii prin faţă, indiferent de valoarea lor sentimentală sau bănească, evitaţi orice contact. Nu vă ataşaţi de ceea ce mâna omului a vrut să imite. Dumnezeu lasă un întreg concert să se dezlănţuie dincolo de fereastra în care se prezintă anorexicele mele cuvinte.
 
 De ce anorexice? De teamă că nu au asigurare în faptele uterioare!   

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

| Colturi pline de barfe |

E frig si degetele se roaga de mine. Manusile din dotarea inexistenta imi cer acoperire permanenta. Sunt un incapatanat pe linia financiarului si nu suport invelirea. Complexul cel suport nu merita absolutul si nici macar vreo atentie, e un alt nimic pe care nu-l trec pe hartie, ramane doar o mica zgarietura pe suflet. Acum stii si tu, iar eu as vrea sa uit.

Ce complex? Barfa cea de toate zilele, cea din care ne infructam si pe care o imbogatim atunci cand ni se da ocazia. Din tantar, armasar. O competitie de care orcui ii e dor la un moment dat, dar unde se castiga doar din noroc.

Ma "bruiaza" simpla ei atingere, dar imi oxigeneaza inspiratia rupta din rai. Incearca sa-mi dicteze prin privirea ei, puterea ei de parapsiholog daruita si politicienilor.

Asteapta sa-mi zambeasca, o evit doar cat s-o tachinez, doar mintea barfeste ganduri mai perverse. Vrea sa zboare, canta si dorinta ei nu-i departe de realitate. Obiceiurile ei sunt de neoprit si razboiul cu sinele face parte din intelepciunea femeii.

Ma regasesc in mijlocul unui cerc perfect, ma simt ca in vid, sunetul petrece prin locuri stranii, umbrite de geometria de care eu n-am habar.

Matematic vorbind, adunand doua cantitati egale, ar trebui sa ne dea un dublu. Aplicatia poate fi setata si pe suflete pereche. Fericirea incepe cu dublu. Barfa serveste un zero!

Sa-mi canti intre limite si sa-mi spui c-am depasit etalonul. Sa-mi sugerezi trairea si sa nu am nevoie de amintiri, ci doar de prezent. Respir adanc, plamanii tai m-ajuta.

M-am dus s-o sarut. A renuntat pentru cateva batai de inima la integrame si pixul ei verde. Mi-a dat un pic din reciproc. Acum s-au adunat liniile. Totul e complet.

Urmeaza vizionarea unor monoloage imperfecte, o tenta de animatie, replici intalnite si putina lumina. Acum film! Nimic care sa strice comunicarea impecabila a monitorului cu ochii, doar ambalaj bine gandit cu miros de floricele(pe campii).

Se tipa, se vrea liniste, incepe de la fix. Va las ca sa pot sa va iau la loc!

vineri, 18 septembrie 2009

| Cred ca se leaga ceva |

Si prin "cred" las o urma de indoiala pe care o asez in sertar, e ca un fel de asigurare pentru mai tarziu, nu vreau inca o dezamagire si nici sa cant in vid. Daca tip e din cauza desertului in care vreau sa ma fac auzit, dar vorbesc calm si acompaniat de vibrant, e pentru ca asa-mi place sa termin.

"Si ploua, ploua, ploua... dar ne place noua!" E vorba de fiecare picatura ce se cazeaza aproape de mine, nimic umed nu m-atinge, iar agitarea mi se serveste in zgomote ce par a da nastere la muzica.

Un chillout deranjat de mancarimea pielii, o luna stinsa de rasaritul grabitului soare, iar pluralul e spre a satura obsesia ce se iveste in legaturi cenzurate.

Ma gandeam cine poate face dragostea cu ea, cu ploaia, stiu ca gura lumii spune doar vorbe in vant, stiu cum multi flutura promisiunile si apoi le strecoara printre degete, simt cum nimic nu poarta funda, sunt doar noduri fortate ce nu lasa dorinta sa cada spre implinire, o vesnica nebunie armonizata.

Si uite asa ivesc eu fata nevazuta, vad cum regia ma ajuta, cum mi se sufla sugerarea si cum nimicul functioneaza in stare imperfecta, totul creste prin rabdare.

A inceput razboiul, se zbate victima inchisa'n carcera, se limiteaza zborul si sa tace fara explicatii. Pictez scaparea si o montez ca pe filmul vechi si neuitat, dau play si reusesc o miscare pozitiva, se indreapta actiunea spre unicat. Se reuseste, victima ciopleste libertatea'n ea, iar oxigenul are gust, e mandria pe care-o ai cand invingi moartea.
Sa traiesti visand, dar niciodata singur.