Ne mândrim, dar nu ştim sigur cu ce anume. Găsim puncte în
comun cu cei ce ne zâmbesc pe la spate şi strigăm cât ne ţin plămânii, ca nu
cumva să uite cu toţii de existenţa noastră. Într-o cădere continuă, dominăm
necunoscutul, iar dacă peste noapte, un expert se trezeşte să se declare
Dumnezeu, lovim la ţintă şi nu permitem ca cineva să ne violeze ideile.
Asigurarea pe viaţă e
doar o poliţă bună de înrămat şi de arătat prietenilor ce abia îşi trag pateul
pe pâine, un fel de clişeu prin care ceilalţi te privesc cu alţi ochi, iar
duşmanii îţi aşteaptă decăderea în glorie. Moştenirea, în caz de incediu asupra
trupului, e inestimabilă, doar sufletul ştie câtă patimă va duce în spinare şi
câţi îngeri va convinge, că nu vine din iad. Lumea haosului e doar o invenţie a
schizofrenicului ce-şi pierde vederea prin cărţile cu tentă religioasă, dar cu
scop apocaliptic. Nimic nu e sigur. Intensitatea cu care primim anumite
impulsuri ne poate ghida şi influenţa atunci când o alegere este pe punctul de
a fi luată. A bate câmpii e o meserie cunoscută până şi de străini, marţienii
fac împrejurul lumii, noi doar tragem cu ochiul la o sticlă plină de culoare.
Naşterea unor drumuri, aduce de la sine şi o asfaltare a găurilor în care cei
mai polizati pe creier se aventurează şi se pierd pentru vecie.
Mi-aş asigura
fericirea, dar nu stă locului şi nici nu ştie să se semneze pe contract. Aş
bate măcar palma, dar e construită dintr-o materie necunoscută ştiinţei. Pot
doar să mă asigur că în liniile mele transparente, răul nu va putea încăleca,
ca pe un cal negru şi nu va fugi cu ce am mai de preţ. La schimb aş da aurul şi
argintul şi aş păstra pietrele. Mi-aş construi un pat din flori de tei şi aş
mirosi a ceea ce simt când sunt întruchipat, metamorfozat în fericire.
Viaţa e dusă la
extrem şi poate fi valorificată doar la limite. Suntem cu susul în jos, iar
monetizarea ideilor ce se dezbracă în visele noastre, ne încurcă prea mult
şirul firesc al înhămării la un trăi decent. Pieptul dezgolit roade curentul ce
se zbate în kilovaţi, iar consumul e strâns legat de o tanti ce acceptă doar
bacnote, la fiecare final de lună.
Un câine lătra la
intrarea mea pe uşa principală, congelatorul îmi găzduieşte gheaţa utilă
migrenelor nocturne, iar duşul fierbinte mă izbeşte de o realitate pe care o
trăiesc din copilărie. Am ajuns să îmi păzesc intimitatea de pereţi şi să-mi
asigur scurgerea, de teamă să nu fiu absorbit cu totul de ispiratie. În
schimbul neglijenţei mele, aş fi un singuratic sec şi fără vlagă, un grup de
caractere ce ar marca sfârşitul zile şi nimicul ulterior, un somn profund de
somnambul şi un frigider golit la comandă.
Astăzi nu ştiu ce zi
e, gradele Pământului se degradează, iar viaţa mea pare sigură - vrea mai mult
de la ţărâna din care s-a născut. Mama îmi încurajează doar materialul, iar
potenţa ce stă în ochii mei, luceşte ca o văpaie într-un întuneric din primul cartier
mărginaş ce-ţi vine în minte. Trăiesc o poveste deloc stropită de fantezie, iar
ciudaţii ar spune că sunt plin de
pastile cumpărate de la colţ - replica mea nu le este oferită - mă îmbrac în
negru şi fac pe surdul. Sunt prezent la înmormântarea asigurătorilor mei. Ştiam
că va veni şi momentul ăsta, însă, legea nu îmi permite să le iau ce ei au
acumulat în atâtea vieţi. Vampirul din mine nu o să sugă nimic, asta pentru că
filmul rulează doar la cinema, nu şi în fascinanta lume pentru care nu plătesc,
ca să vizionez.
Dacă vi se întâmplă
ca cineva să vă fluture hârtii prin faţă, indiferent de valoarea lor
sentimentală sau bănească, evitaţi orice contact. Nu vă ataşaţi de ceea ce mâna
omului a vrut să imite. Dumnezeu lasă un întreg concert să se dezlănţuie
dincolo de fereastra în care se prezintă anorexicele mele cuvinte.
De ce anorexice? De
teamă că nu au asigurare în faptele uterioare!
