E o zi minunată în închisoarea minţii

 Când foloseşti cuvântul minunat, gândul pătrunde adânc până în limita posibilităţilor. Amintirile prind viaţă şi ceva se naşte la superlativ. Cerul albastru explorează amintirea şi inexistenţa rupe trăiri ale imaginaţiei. Toate conexiunile au loc în creier şi senzaţia că pământul e sub picioare, dispare la prima ploaie ce te îngroapă în noroi. Alegerile îţi aparţin, dar tu vrei să dai vina pe moneda ce joacă rolul decisiv în intrările şi ieşirile tale. Scena îţi aparţine, iar personajul a fost inventat la vârsta la care tu ai luat naştere.
 
 Nu e nimic mai presus de tine, însă când te gândeşti la "minunat", ai impresia că cineva te priveşte cu ochii mari de sus. Asupra întregii cuvântări supui minusculul şi reîntregesti nimicul. Tot ce e capabil în lumea de sus, pentru tine e un lux intrat la apă. Aşa se întâmplă când simţi că te-ai închis. Aşa mă simt şi eu când mintea nu mă lasă să-mi îndeplinesc misiunile.
 
 Duc un război cu cele necuvântate, dar gândite. Mă aflu într-o închisoare rece şi întunecoasă. Abia am loc să mă mişc şi deşi totul e strâmt, mă înghesui şi mai tare în tainicul zidit. Vreau să nu exist şi să mă nasc iar. Nu există nicio siguranţă că dincolo de gratii ar există o soluţie, dar noul îmi face pielea ca de găina şi vreau mai mult din această plăcere interioară.
 
 Rămân în stare de faliment, iar chipul îmi amorţeşte atunci când observ evoluţia prostituţiei verbale. A scoate cuvintele la înaintare, e o armă de mijloc - haosul produs în zilele noastre e născocit dintr-o eroare umană. Acum suport consecinţele, stau închis. Nu-mi pare rău de povestea în care m-am înscris, însă gura mea simte dorinţa unui ultim sărut cu câteva picături de ploaie. Nu mi se stinge pofta de univers şi clădesc rânduri pe care să mă caţăr şi să evadez. Aşa-i că sună a fantezie? Parcă nici pereţii groşi nu-i pot penetra. Dar dacă mă opresc din a crede în mine, se stinge şi ultima lumânare, înainte de vreme.
 
 
  Plusez câteva lacrimi de impresie şi îngenunchez în faţa celor ce se cred zei - doar poligraful ştie câte minciuni am scos pe gură cu semnătură pe hârtie. Sunt un laş ce-şi merită locul, dar ştiu sigur că sunt unii care nu au nici atât. Oare ei ce-au făcut? Mintea mă declară absurd şi-mi oferă o carceră ca pentru cei anorexici. Pereţii se strâng, iar eu mă gândesc la o implozie serioasă. Nu pot sta cuminte la nesfârşit. Pereţii sunt îmbibaţi cu afrodisiac şi mă simt obligat să sap! Car în spate o povară a celor ce vor să-mi fie duşmani şi le trimit câte un gând bun, înainte de culcare. Încă tremur de frig, iar ei de frica mea. Nu le vreau moarte, ci încercare.
 
 
   E o zi minunată în închisoarea minţii, iar azi e eliberarea mea. Nimic nu ţine de cauţiune, bună purtare sau îngeri ce vor să mă ia. Mi-am ispăşit pedeapsa şi vreau să profit de libertate.
 
 
  Ameţeala mea te-a pătruns şi pe tine, ai încercat lichide şi fumuri, dar nu ai găsit porţi deschise. Uşa principală a fost izolată, iar acum te regăseşti în putoarea celor ce au închis visele mapamondului.
 
   Îţi vând un pont! Evadează!
 
 

Asigurare pe viată

Ne mândrim, dar nu ştim sigur cu ce anume. Găsim puncte în comun cu cei ce ne zâmbesc pe la spate şi strigăm cât ne ţin plămânii, ca nu cumva să uite cu toţii de existenţa noastră. Într-o cădere continuă, dominăm necunoscutul, iar dacă peste noapte, un expert se trezeşte să se declare Dumnezeu, lovim la ţintă şi nu permitem ca cineva să ne violeze ideile.

 

 Asigurarea pe viaţă e doar o poliţă bună de înrămat şi de arătat prietenilor ce abia îşi trag pateul pe pâine, un fel de clişeu prin care ceilalţi te privesc cu alţi ochi, iar duşmanii îţi aşteaptă decăderea în glorie. Moştenirea, în caz de incediu asupra trupului, e inestimabilă, doar sufletul ştie câtă patimă va duce în spinare şi câţi îngeri va convinge, că nu vine din iad. Lumea haosului e doar o invenţie a schizofrenicului ce-şi pierde vederea prin cărţile cu tentă religioasă, dar cu scop apocaliptic. Nimic nu e sigur. Intensitatea cu care primim anumite impulsuri ne poate ghida şi influenţa atunci când o alegere este pe punctul de a fi luată. A bate câmpii e o meserie cunoscută până şi de străini, marţienii fac împrejurul lumii, noi doar tragem cu ochiul la o sticlă plină de culoare. Naşterea unor drumuri, aduce de la sine şi o asfaltare a găurilor în care cei mai polizati pe creier se aventurează şi se pierd pentru vecie.

 

 Mi-aş asigura fericirea, dar nu stă locului şi nici nu ştie să se semneze pe contract. Aş bate măcar palma, dar e construită dintr-o materie necunoscută ştiinţei. Pot doar să mă asigur că în liniile mele transparente, răul nu va putea încăleca, ca pe un cal negru şi nu va fugi cu ce am mai de preţ. La schimb aş da aurul şi argintul şi aş păstra pietrele. Mi-aş construi un pat din flori de tei şi aş mirosi a ceea ce simt când sunt întruchipat, metamorfozat în fericire.

 Viaţa e dusă la extrem şi poate fi valorificată doar la limite. Suntem cu susul în jos, iar monetizarea ideilor ce se dezbracă în visele noastre, ne încurcă prea mult şirul firesc al înhămării la un trăi decent. Pieptul dezgolit roade curentul ce se zbate în kilovaţi, iar consumul e strâns legat de o tanti ce acceptă doar bacnote, la fiecare final de lună.

 

 Un câine lătra la intrarea mea pe uşa principală, congelatorul îmi găzduieşte gheaţa utilă migrenelor nocturne, iar duşul fierbinte mă izbeşte de o realitate pe care o trăiesc din copilărie. Am ajuns să îmi păzesc intimitatea de pereţi şi să-mi asigur scurgerea, de teamă să nu fiu absorbit cu totul de ispiratie. În schimbul neglijenţei mele, aş fi un singuratic sec şi fără vlagă, un grup de caractere ce ar marca sfârşitul zile şi nimicul ulterior, un somn profund de somnambul şi un frigider golit la comandă.

 

 Astăzi nu ştiu ce zi e, gradele Pământului se degradează, iar viaţa mea pare sigură - vrea mai mult de la ţărâna din care s-a născut. Mama îmi încurajează doar materialul, iar potenţa ce stă în ochii mei, luceşte ca o văpaie într-un întuneric din primul cartier mărginaş ce-ţi vine în minte. Trăiesc o poveste deloc stropită de fantezie, iar ciudaţii  ar spune că sunt plin de pastile cumpărate de la colţ - replica mea nu le este oferită - mă îmbrac în negru şi fac pe surdul. Sunt prezent la înmormântarea asigurătorilor mei. Ştiam că va veni şi momentul ăsta, însă, legea nu îmi permite să le iau ce ei au acumulat în atâtea vieţi. Vampirul din mine nu o să sugă nimic, asta pentru că filmul rulează doar la cinema, nu şi în fascinanta lume pentru care nu plătesc, ca să vizionez.

 

 Dacă vi se întâmplă ca cineva să vă fluture hârtii prin faţă, indiferent de valoarea lor sentimentală sau bănească, evitaţi orice contact. Nu vă ataşaţi de ceea ce mâna omului a vrut să imite. Dumnezeu lasă un întreg concert să se dezlănţuie dincolo de fereastra în care se prezintă anorexicele mele cuvinte.

 

 De ce anorexice? De teamă că nu au asigurare în faptele uterioare!