| Conversatie profunda |

Am un joc de imagini ce mi se perinda prin fata ochilor, mi se amaneteaza si unica speranta, nu voi filma nimic, nu voi prinde niciun cadru indecent, voi fi stana de piatra in fata unei oglinzi, lumina imi va bate de sus si se va rasfrange, distruge... inainte de a-mi vedea chipul.

Tipul din oglinda sunt eu si tipul ce face posibila reflexia sunt tot eu, dar e prea intuneric, nu se poate, bezna curand imi va cuprinde si mintea, voi ajuta la nimicirea nimicului, ma voi adormi.

Am inchis ochii si nu-mi e somn, obloanele ar vrea sa se deschida, iar prietenul meu imaginar, constiinta, isi cere drepturile, vrea o conversatie in doi.

Sunt atacat, ma persecuta un monolog infiorator, sau cel putin asta e prima impresie, si incepe sa nu mai conteze decat finalul.

Gesturile mele, nebunia mea, mimica, preludiul viselor, postludiu luminii si vraja mobilului ce se misca'n vibratii.

Ce-am vorbit? Cam nimic din toate, foarte putin despre palpabil. Mi-a spus ca vrea sa ma fac mare si ca imi acorda dreptul de a visa, nu am voie sa calc stramb, iar becul trebuie sa-mi lumineze calea pana la epuizare.

Mi-a placut, nici nu mai era nevoie sa spun, sa completez, sa comentez. Era pentru prima data cand doua lucruri erau pe aceeasi linie si nu se gresea trasarea pana la limita. Ajung sa cred ca legea atractie e noua biblie dupa care tre' sa ne orientam.

Suna telefonul, nu ma lasa, nici nu vreau. Si daca ma refugiez cu ea (nu cu mintea), undeva departe de lume, nu-mi va parea rau,voi simti un singular rezultat din contopirea pluralului.

Si acum stii, defapt... conversez cu tine!