Si sunt fericit de faptul ca si cei buni, dar si ce rai ma urmaresc. Ar vrea sa-mi bata la usa, dar nu nimeresc. Sunt uimit de agresivitatea unora si ma doare cand totusi nu ma excita mental.
Platesc cu darnicie atunci cand stiu ca sunt vinovat si raman incremenit cand surpriza vine dupa. Pot spune ca ma plac, dar mai mult imi place ceea ce vine. Farama aia de pamant, ce toti o scuipau si nimanui nu-i pasa, vrea sa dea roade si gandul ma bate sa-i dau si eu sperante.
Am cladit acum cateva siruri de minute o speranta proiectata-n viitor, prezentul sa nu crezi ca l-am uitat si cred ca totul e firesc. N-am uitat de unde am plecat, dar nici n-am inchis usa.
O disperare ce-mi striga in cuvinte, deschid si nu-mi pare rau. Si vrea sa pice. Inspiratia e pusa-n joc si nu cred ca cineva-mi va pune stop.
Sunt cuvintele mele si mai e putin.
Inca pot folosi cuvantul "inca" si daca inca te zgarie acest "inca", il pot folosi la nesfarsit, in speranta c-ai sa te trezesti.
Raceala mi-a cam trecut, pot repira aerul asa cum trebuie. Mintea mi se oxigeneaza corect, deci pot gandi normal, ca si pana acum.
A, ma consideri altfel? Atunci asa sa fiu pentru tine. Ochii tai se plimba pe-o margine, dincolo nu mai e nicio culoare, se-amesteca totul cu ploaie si pierzi esenta din prima. O tocire a mintii tale, o iluzie ce totusi o-ntelegi, te face sa crezi, sa-ntelegi, e prima ta lacrima de fericire, imaginea.
Ti-am scris tie, pe-o foaie imaginara si apoi ti-am dat send. Am crezut ca am sa te dezamagesc, dar totusi am reusit sa fac inversul.
Cum? Nu stie nimeni? Pai... dar nici nu trebuie. Oricum, o farama din tot, pentru multi, va fi intregul inteles.
Acum impachetez totul, si pe sfarsit las de banuit ca deocmadata mai e putin, inca ceva... si devenim un "eu".
