Vreau sa arunci dictionarele, dex-ul online sa nu fie accesat de privirile tale, sa nu te informezi haotic din gura lumii, sa nu scormonesti prin dosarele arhivate in mintea ta, vreau doar sa-mi citesti aberatiile mele placute si sa crezi ca se poate intampla lucrul asta.
Timpul e un etalon, iar noi ne ghidam dupa el. Cand ni se daruieste prea mult numaram monotonii si vrem niste minusuri pe care sa le aplicam in problema, cand nici nu avem timp sa ne exprimam si sa simtim senzatia insistam sa punem stop. Nu reusim pentru ca ce fuge nu se mai intoarce.
Comunicarea instanta chiar si la departari considerabile e doar o insistare, un accent ce e pus pe un anume caz, un ceva neconsumat, sau o fericire in fata unui tel.
Timpul are clipe, iar clipa nu inseamna neaparat distanta de la o secunda la alta. O clipa dureaza exact atat cat momentul cere.
Daca ne-am stradui, clipa ar dura exact cat tot timpul nostru. Noi reincercam si schimbam datele vietii ca sa ne complicam. Nu ne place un "Da" prea sigur, vrem si ceva tachinare, risc, pericol de "inmormantare", si daca se poate chiar si coincidenta ce seamana cu acel "nimic intamplator". Totul e batut in cuie, clipa de clipa.
Clipa incepe de cand are loc o schimbare si pana cand aceasta nu te mai afecteaza in niciun mod. Si cu un zambet incarc noi idei si cred ca o clipa poate reveni oricand.
Am dreptul de a da in judecata anumite cuvinte ce doar si-ar dori sa spuna ceva, ma intristez cand vad ca sunt mai proaste decat aberatia mea. Sentinta e decisa, am dreptul de a spanzura fiecare cuvant ce-mi nimiceste visele. Am dreptul sa protestez, am dreptul sa ma exprim, sa visez si sa te indop cu fericire, totusi n-as vrea sa te inceci.
Si nu traim in Matrix, nu ne place posesia, vrem sa fim hoinari in cautare de necunoscut, nu vrem sa se stie nimic din negativul nostru, asta numim noi adevarata viata.
Si pe prima straduta din Paris am sa aterizez, am sa ma asez pe o bordura si am sa las ochii mei sa vada cum altii se clatina dezorientati, ei cred ca au o destinatie.
Sau pot sa aleg un Bucuresti, sau un oras plin de lumini, si astfel sa profit de noapte, sa ma folosesc de ea si sa nu adorm inaintea ei.
Pot clipi de mii de ori, pot alerga de nebun fara sa las vreo urma, pot plange, inceta si reincepe, pot vorbi unei multimi gandindu-ma la o ea, pot adormi fara sa visez, pot simti senzatia de roua chiar pe buzele mele, pot iubi, tu poti ?
Nu am nevoie de proteste, am nevoie de viata si de oameni ce vor clipe de durata.