Fabrica de fericire

 Deşi îmi doresc o fabrică de fericire, în mintea mea nu reuşesc să realizez un contur al acestei minunăţii care ar schimba lumea. Avem fabrici nenumărate şi producţie cât pentru întreaga populaţie, dar nu avem încă  o fabrică de fericire. 
 
 Regret confuzia pe care mulţi o fac renunţând la valori şi construind imaginea unui produs pe baza emoţiilor şi a fericirii. Mă refer la acea băutură pe care cu toţii o cunoaştem, o consumăm, dar am vrea să renunţăm la ea. Undeva există o oarecare legătură. Sunt mulţi care încă nu au o percepţie clară despre ce înseamnă fericirea, iar dacă acest sentiment, dacă îl putem numi aşa, se nuanţează şi începe să existe într-un anumit individ - se poate crea o confuzie, o frică şi chiar o renunţare. Dar nu cred că vrea cineva să renunţe la fericire. Undeva, ar trebui să zacă o informaţie despre ce înseamnă fericirea şi cu ce se mănâncă ea. Prea multe cupluri se despart, chiar şi înainte de moarte, doar pentr a-şi împlini poftele carnale sau pentru a recunoaşte că singurătate e o alternativă mai blândă. Mă sperie societatea în care trăiesc şi sunt adeptul munţilor ce-mi lasă imaginaţia în toată libertatea ei.
 
 Fabrica de fericire ar trebui inventată de noi toţi, energie cu energie, o ecuaţie care trebuie să aibă un rezultat tot mai bun cu fiecare clipă trecută. Deşi există atâtea motive pentru care viaţa să-ţi pară o buda în care ne complacem cu toţii, undeva există şi o aerisire, un mic spaţiu pe care trebuie să-l mărim pentru a scăpa din blocajul numit obişnuinţă. Mintea are dreptul să combine lucrurile cum vrea, să ia elementele pozitive, să le exploateze şi să le împărtăşească cu cei ce ştiu să profite de oportunitate. 
 
 Cu toţii avem dreptul la fericire şi unde există posibilitate, există o piesă ce ajută la crearea fabricii.
 
 Cum putem începe realizarea acestei fabrici de fericire? Poate sună ca un extras al vreunui pocăit plin de manipulare şi putere religioasă, însă, dacă lucrurile sunt tratate ca atare, dăruirea necondiţionată ar fi suficientă pentru această fabrică de fericire.
 
 Stând cu mâinile în sân alegem să renunţăm la ceea ce ni s-a dăruit, la viaţă. Motivaţia e doar un steag pe care îl ridicăm pentru semenii noştri, ca ei să ştie că existăm şi că avem puterea să facem ceva.
 
 Fericirea ta are legătură cu fericirea mea? Sunt surprins de această întrebare primită din interiorul sufletului meu la care se lucrează la foc continuu pentru ca îngheţul exterior să nu aibă de câştigat. Fericirea este aceeaşi pentru întreg mapamondul, însă existenţa mai multor stadii ale aceleaşi manifestări, decid confuzia totală a celor ce vor să definească fericirea. Ea, fericirea, nu trebuie definită, ci trăită. Prin trăirea fericirii putem contribui la această fabrică, la care cu toţii am lucra cot la cot, şi am câştiga în mod egal.
 
 Eu sunt doar un alt frustrat care încearcă să-şi exercite drepturi de exprimare. Când scriu nu pierd timpul, ci mă simt conectat cu plăcerea mea. Mă simt fericit atunci când scriu - nu contează care sunt activităţile tale, contează ca tu să nu-l dereanjezi pe cel de lângă tine şi să te simţi bine cu tine.
 
 Stăm şi butonăm cu toţii despre ce anume vrea să însemne fericirea, însă comportamentul nostru în viaţă reală nu denotă ceva mai bun. Ceea ce suntem în spaţiul virtual suntem şi în viaţa de zi cu zi, cea care continuă să existe între pereţii ce ne adăpostesc/feresc de interacţiune.
 
 Va urma un "update" atunci când voi putea percepe ... mai mult.
 

Pozitivismul în faţa eşecului

 Mă pregătesc, încă din vârstă fragedă, pentru toate darurile scumpe, dar valoroase din punct de vedere spiritual. Îmi aştern în pagini neînsemnate un plan inteligent şi sper ca totul să decurgă exact ca pe ciorna ascunsă în buzunarul de la blug. Nicio hartă nu-mi poate ajuta destinul şi oricâte ţipete îndrumătoare aş auzi în spatele meu, nu aş întoarce capul să văd cine are drept asupra propriului meu destin. Poate că am urme de egoism şi îmi place să mă lovesc de probleme şi să le găsesc o rezolvare - însă am descoperit că nu mai avem timp pentru aşa ceva. mă simt limitat şi recunosc că sunt multe momente în care nu pot ţine pasul cu cei de aceeaşi calitate cu mine. Pic pe gânduri şi cineva îmi face haşuri asupra percepţiei. Liniştea se tulbură la prima mea acţiune şi sunt derutat, cer ajutor prietenilor, dar din vina mea, i-am lăsat în urmă, prea în urmă. Sufăr de o izolare completă şi oricâtă libertate mi s-ar da pe tavă, tot întâlnesc robotizarea şi răceala oamenilor.
 
 
  Libertate se referă la interacţiunea sufletului, dar printre fiare vechi nu poţi decât să cauţi un adăpost şi ziua de mâine.
 
 Când eşecul îmi face o vizită, îi specific faptul că nu e pe mâini bune, el nu înţelege şi insistă, ca în final să-şi dea seama cât de agresiv sunt în mentenanţa ce-mi provoacă lene şi sedentarism. Ar merge până la capăt cu mine, dar eşecul primeşte în mod repetat pozitivism la kilogram. E ca şi cum mă prefac că sunt orb, doar că să nu văd câte cifre trebuie să înapoiez băncii.
 
   Devin pozitiv atunci când am o motivaţie - când ştiu că rănile se pot vindeca. Mă simt ca într-un spital în care nu trebuie să dau spagă pentru a primi un tratament corect, oamenii se comportă frumos cu mine, dar nu primesc vizite...
 
  Dacă am prea mult pozitivism îndesat în spaţiu meu închiriat de viaţă, mă feresc în a-l arăta, de teamă să nu fiu catalogat drept copil. Şi ştiu, dacă eşti copil nu e o ruşine, doar că eşti exclus din programul de robotizare, iar toate şansele tale se nimicesc, pozitivismul arătând că nu poate face faţă.
 
 
  Un şut în fund eşecului şi o bună administrare a pozitivisumului. Un vals unde doar roboţii se calcă în picioare!  

La semafor

 Aşteptările din viaţa mea ajung să primească o stagnare, deşi, în ochii multora sunt o stea ce nu cade de pe cer, ci doar luminează mai greu. Semaforul la care aştept e montat special în drumul meu, e ca un popas fără alegere, un fel de obligaţie repetitivă ce se încadrează pe toate benzile unei singure autostrăzi - viaţă.
 
 Cunosc ceva culori, însă nu am talentul special pentru a întinde pe o pânză creaţia mea imaginară, semaforul doar mă pune în limitări, mă aduce în reverie şi îmi îngroapă copilăria în vechile suburbii. Printre porumbeii ce zburdă pe cerul eliberat de norii parcă plânşi, tot se mai amestecă o cioară. Mă întreb, oare cine a pus cioara asta în peisaj? Şi cine spune că cioara nu e bună?
 
 Încalec răul şi mă pun pe fapte uriaşe, sper să depăşesc în inteligenţă un copil ce merge în patru labe şi să-mi dau seamă că doar prin fugă am să reuşesc. Dominarea subită a gurilor rele mă îndeamnă la tăcere, iar unde vocea mea se vrea a fi impunătoare, îmi sparge cineva farfuriile în cap - am uitat să le spăl.
 
 La semafor am primit primul sărut, dar şi primul şut în fund. Pentru că nu am ştiut unde îmi ţin ascunsă adevărata faţă, au fost momente când a trebuit să aştept chiar şi pe verde. Mozaic alambicat şi trafic plin de beţivi ce-mi liniştesc apetitul pentru distracţia de moment. Rapiditate în cuvinte şi-o lustră ce nu se aprinde. Lumânări în loc de leduri şi semafoare ce nu se dăruiesc nici duşmanilor.
 
 Un semafor e ca o lecţie de viaţă, e ca şi cum tu ai fi privitorul, iar viitorul ţi l-ar fura următorul, cel care te-a păzit şi te-a atacat în mod intetionat. Vieţile se strică, iar destinul dă eroare, nu-i ies calculele, virgulele apar, iar metematica e doar în scris şi în ultimele pagini, cele ce conţin cuprinsul şi rezolvările.
 
 Verdele e pentru cei corecţi, roşul e plin de furie şi ghinion, iar galbenul aparţine ţării în care supravieţuiesc datorită unui miracol, o ironie subtilă pe care unii o aruncă asupra neamului. Aştept să primesc o amendă şi să învăţ semnele de circulaţie.
 
 
 
 Şi cu toate legile în vigoare, nu suport să-mi dicteze nimeni alegerile!