| Anonima dintr-o barfa |

Ma bate gandu' sa pariez pe prima bucatica ce-mi iese'n cale, nu-mi discut gusturile si-mi fac loc pana in mijlocul actiunii. Paharul de conversatie il consum in linistea noptii, iar vantul nu se deranjeaza sa apara, nu vrea sa devina penibil. Luna iubita de atatia romantici privitori, chiuleste de pe cer, iar minunatele materialiste isi fac drum prin fata mea.

Ma tenteaza sa le arat portofelul meu subtire ascuns prin cine stie ce buzunar al unor blugi lasati in dezordine sa se relaxeze prin casa, prin pat. Imi regasesc speranta intr-o cartela de metrou ce seamana cu un card, imi linistesc buzele si mi le umezesc, am gust de bautura "grea", totul e pe gratis in lumea asta.

Vad o silueta, deloc discreta, cum se aproapie in pasi marunti, cred ca melcul e in competitie cu ea, sau inhaleaza niste fite, vrea sa-mi arate ca n-o pot imita, se impiedica, imi da impresia ca e beata, se loveste de singurul pamant ce ne cazeaza pe toti prin universul asta, ramane sa zaca o vreme. Ma amuz, doar cat sa nu atrag atentia, apoi imi imping picioarele ca sa ofer un "ajutor", ea aprofundata'n iarba, eu incercand sa ud cateva idei. E clar, duhneste a bautura, e beata, isi suceste ochii in partile ilegale, e "fumata", cineva a "spart-o".

Trec ceva secunde in care doar o studiez, vad cum nimeni nu se sinchiseste sa ii ofere o mana... un picior... de ajutor. Adevarul e ca si ei ii place starea, si-a deschis "jaluzele", ma priveste in ceata, imi da impresia ca se conecteaza, doar ca "antivirusul" meu riposteaza, sunt o "victima" mult prea sigura.

Imi trece in fuga cateva replici, imi spune ca e actrita, ca isi repeta rolul, ca nu vrea s-o ridic, ci s-o ingrop in prima gaura rece si sa-i tin de cald, ca fara mine nu-i mai trece, ca pot profita doar de carne, ca sufletul ei e suspendat, un anonim a avaut tupeul...

Tip in mine si turbez, ii urmaresc miscarile buzelor si nu dau atentie la ceea ce spune, consider totul ca fiind un delir, un basm constipat de timp, un vant rece si nesimtit ce tremura si gheata. Ma plictisesc in piesa ei de teatru, raspunsurile mele's prea idioate, aproape castrate, miscate doar la exterior, un sictir ce il cumperi de la orice taraba inghesuita in umbra peretilor din tabla.

Crede-ma, n-a mai intins mult pamantul, l-a lasat de nebun, s-a ridicat si a plecat spre mine, s-a sprijinit de paharul meu si mi-a lansat o propunere. I-am spus ca e gol... capul meu nu se iveste spre nicio directie, si ca ar fi bine s-o depun in pat, in mod oficial si fara nebunii si goliciuni cu "scoici umede" si tipete sunand a insistente rugaminti.

Puteti sa va inchipuiti? O udare in cuvinte, o penetrare a celor din jur, si o critica de dupa. E lenesa bautura in ea, isi face un efect indiscret, ma impinge in ea, eu ma imping spre exterior, miscarea nu se repeta, e un refuz ce are explicatii concrete, sunt un actor ce nu trece la fapte decat daca simte, eu fug simtind spre alte destinatii.

Acum montez un mozaic de injuraturi primite si dau cu trafaletele peste ceea ce nu s-a intamplat, miros doar a mine, curand si a ea...

Ce-am facut? Te-am ametit in cuvinte. Mi-am zugravit un vis, noaptea...