M-am mutat pe JohnCristea.RO

marți, 24 ianuarie 2012

La semafor

 Aşteptările din viaţa mea ajung să primească o stagnare, deşi, în ochii multora sunt o stea ce nu cade de pe cer, ci doar luminează mai greu. Semaforul la care aştept e montat special în drumul meu, e ca un popas fără alegere, un fel de obligaţie repetitivă ce se încadrează pe toate benzile unei singure autostrăzi - viaţă.
 
 Cunosc ceva culori, însă nu am talentul special pentru a întinde pe o pânză creaţia mea imaginară, semaforul doar mă pune în limitări, mă aduce în reverie şi îmi îngroapă copilăria în vechile suburbii. Printre porumbeii ce zburdă pe cerul eliberat de norii parcă plânşi, tot se mai amestecă o cioară. Mă întreb, oare cine a pus cioara asta în peisaj? Şi cine spune că cioara nu e bună?
 
 Încalec răul şi mă pun pe fapte uriaşe, sper să depăşesc în inteligenţă un copil ce merge în patru labe şi să-mi dau seamă că doar prin fugă am să reuşesc. Dominarea subită a gurilor rele mă îndeamnă la tăcere, iar unde vocea mea se vrea a fi impunătoare, îmi sparge cineva farfuriile în cap - am uitat să le spăl.
 
 La semafor am primit primul sărut, dar şi primul şut în fund. Pentru că nu am ştiut unde îmi ţin ascunsă adevărata faţă, au fost momente când a trebuit să aştept chiar şi pe verde. Mozaic alambicat şi trafic plin de beţivi ce-mi liniştesc apetitul pentru distracţia de moment. Rapiditate în cuvinte şi-o lustră ce nu se aprinde. Lumânări în loc de leduri şi semafoare ce nu se dăruiesc nici duşmanilor.
 
 Un semafor e ca o lecţie de viaţă, e ca şi cum tu ai fi privitorul, iar viitorul ţi l-ar fura următorul, cel care te-a păzit şi te-a atacat în mod intetionat. Vieţile se strică, iar destinul dă eroare, nu-i ies calculele, virgulele apar, iar metematica e doar în scris şi în ultimele pagini, cele ce conţin cuprinsul şi rezolvările.
 
 Verdele e pentru cei corecţi, roşul e plin de furie şi ghinion, iar galbenul aparţine ţării în care supravieţuiesc datorită unui miracol, o ironie subtilă pe care unii o aruncă asupra neamului. Aştept să primesc o amendă şi să învăţ semnele de circulaţie.
 
 
 
 Şi cu toate legile în vigoare, nu suport să-mi dicteze nimeni alegerile!
 
 

duminică, 13 noiembrie 2011

Abuz împotriva subconştientului

 Îmi închipui un copac bogat în frunze verzi, ordonate într-o armonie greu de descris. O cazemată ce se rezumă la linişte şi protecţie. Un vals fără muzică şi fără mişcări regulate ale trupului. Sunt ameţit şi sângele nu a primit în prealabil alcool. Nu îmi pot explica trecutul şi doar subconştientul mai dă rateuri, mizând pe reveria mea acceptată în aşteptarea cartofilor prăjiţi.
 
   Neuronii mei au primit vizită neaşteptată din partea unui străin, mă simt abuzat şi urgenţa nu m-ar ajuta decât cu nişte pastile. Senzaţia că trăiesc ca într-un Metrix se datorează imaginilor vizionate, îndelung timp, cu ajutorul pixelilor măsluiţi de lumina unui neon ce stă să moară. Lentile, ochelari şi zodia gemeni. Dualitate şi bonus primit în dar după fiecare finalizare. Nu există runde, ci doar săptămâni ce par tipărite în aceeaşi ordine. Triunghiul primeşte câte o coroană la fiecare glonţ ce-mi nimiceşte vreun vis de noapte. E vorba de rege şi regină, de putere şi stăpânire, de lupte prin cuvinte, de câştig prin romane.
 
 Fantezia subconştientului e să se dea timpul înapoi sau viitorul să domine clipa prezentă. Pumnii mei strânşi ascund elixirul şi vocile celor legaţi la ochi îmi întind o capcană. Sunt legat de ceilalţi, sunt suspendat de-un fir de aţă ce taie carne fără milă. Mişcarea eronată, aduce lipsă de viaţă, căderea în gol trezeşte şi morţii din somn. Leapşa dezvăluie ultima scorbură în care să-ţi păstrezi intimitatea. În întuneric nu ai voie să respiri, iar lumina se lasă aşteptată. Trec dintr-un vis în altul, cadrele se schimbă, însă acţiunea îşi continuă nenorocitul negativ, e o carte interminabilă, fără rost şi cu mult foc. Nu pot să mă ard, nu fac parte din poveste, sunt doar un privitor manipulat de picturile zeilor. Credinţa îmi este bruiată prin semnale acustice, de joasă intensitatea. Un zgomot scos din canale vrea sa domine naivitatea unui mers în patru labe. Subconştientul a devenit mai activ ca niciodată. Îşi face de cap!
 
  Rădăcinile copacului încep să putrezească, seceta usucă pulsul frunzelor, iar eu mă îndrept cu viteză către pământ. Nu mai am acoperire. Sunt distrus! Ochii mei rămân fixaţi către cer şi pentru o clipă mă împac cu Sindromul Down.
 
  Copilăria, o parte a subconştientului -  în ea zac cele mai multe răspunsuri! 

miercuri, 19 octombrie 2011

Inspiraţia optimiştilor în prezenţa morţii

Când moartea îţi bate la uşă, la geam, în perete şi îţi urlă în timpane, evenimentele încep să decurgă tot mai intens. Orice picătură de informaţie devine importantă, iar triunghiul în care destinul se învârte, arată spontan în explozie şi energie. Ceasul numără existenţa noastră clipă de clipă, o cascadă varsă în mod grăbit amintirile, iar blestemul e privit ca pe o medalie ruginită.

Filmul însetat de culori, rulează în alb negru, iar optimistul suge energie din întreaga întindere a luminii. Grădina, plină de ierburi otrăvite, primeşte un impuls, iar soarele hrăneşte mireasma florilor proaspăt înflorite. Când moartea îşi face loc în trupul unui optimist, o pastilă plină de fericire jură că nu va lăsa inima să îngheţe, iar mintea va juca poker la cacealma, fără pic de alcool în sângele infectat de tehnologie.

Cancerul nimiceşte ţeluri prin simpla prezenţă în micile mele rânduri. Acest cuvânt e televizat, vizat, ştampilat, introdus în gura oamenilor din toate categoriile sociale. Eşti martor la propria ta crimă şi nu vrei să laşi oglinda să-ţi arate trupul mâzgălit de milioanele de străini. Războiul a început imediat după diagnostic, iar vinovăţia nu lipseşte din peisaj. Ţi se sugerează alternative, citostatice şi un pumn de medicamente. Ceaiurile te pun într-un cadru naturist lăsând boala să cocheteze cu pământul. Nu există şanse reale, decât minuni şi doctori ce mint de zor pentru autosugestie. Noua generaţie şchiopătează, iar curajul începe de la pacient urmându-şi firul până la ultima rudă, cea de dincolo de ocean. S-a depăşit interesul, iar globul a primit un pumn de variante valabile!

Slavă Cerului că existenţa nu se termină în ţărână. Fără optimismul bolnavului, cei sănătoşi ar muri fără speranţă, acoperiţi de munca inutilă. Atunci când cad pereţii peste noi, iar sensul în lumea asta se sparge în bucăţi microscopice, atinge-ţi fruntea şi spune-ţi că nu ai febră. Nu fii nebun! Bucură-te că eşti încă aici!

Acum las să curgă şiroaie de rânduri vizibile doar în mintea mea şi îmi astup gura cu bandă, ca să nu şoptesc şi alte secrete, mai puţin domestice. În maniera aceasta, influenţa pozitivă se poate divulga doar prin natura faptelor ce au consecinţe şi peste zece ani! Calitatea cantităţii trăieşte într-o suburbie personificată de legile copilăriei. Totul a început cu suflet şi din dragoste. Unde doar se îngrămădesc lucrurile, iar gunoiul se regăseşte sub preş, acolo dormitează miros de doctor şi bolovani ce provoacă migrene. Termopanul se pregăteşte de evoluţie, iar vidul absoarbe singura şansă - ultima gură de aer.

Aşa se face că doar cei mai puternici reîntregesc inspiraţia şi luptă pentru cel mai mare câştig: viaţa. Legat la mâni şi la picioare, poţi observa, dar nu poţi acţiona. Suntem plini de muşchi ce se roagă să fie puşi în funcţiune. Nu merită să rămânem indiferenţi - hrana sufletească e un înţelept dar.

Neştiinţa parchează lângă naivitate şi cruditatea trupului lasa sufletul pe mâna celor ce reprezintă vocea poporului. Fii motivat de cei ce se bucură chiar şi de ultima lună de viaţă - poate pe noi nu ne apuca nici ziua de mâine.

Contează cum priveşti energiile!

marți, 18 octombrie 2011

Omenirea e o păpuşă gonflabilă

 Plastic reciclat şi zâmbet uitat într-o oglindă străină. Resetăm timpul în speranţa ca el să ne asculte, iar realitatea arată că ne pierdem viaţa fără să ne împlinim adevăratele vise. Călimara cu cernala a fost uitată într-un dulap îmbibat cu naftalină, iar pixurile şi-au întărit pasta înaintea termenului de garanţie. Virtualul se extinde, iar un bătrânel mă ajută să înţeleg de ce sunt pastruns de o libertate atât de crudă.
 
 
 Suntem miliarde de suflete prezente pe un singur pământ, iar originalul nu încetează să apăra. Suntem diferiţi şi importanţi cu toţii. Servim linişte cu porţia în lumea haosului. Nu zâmbim decât la comandă, iar sex shop-ul e o alternativă pentru fericire. Ne-a ajuns penetrarea până în gât, din păcate însă, tot căutăm eliberare de tensiune. Deţin un efect psihoactiv pe care şi tu ţi-l poţi asuma în prima intersecţie, în aglomeraţie -doar imaginaţia să nu-ţi stea locului, iar urechile să audă valurile oceanului demn de respect la superlativ.
 
 
 Păpuşa gonflabilă, e un accesoriu sexual, ce satisface anumite necesităţi fiziologice, îmbunătăţind viaţa, pentru scurt timp - cam cât durează o ploaie torenţială de vară. De la minunatul cauciuc în care s-a pompat aer respirat de-o gură plină de dorinţă şi până la extrema în care omenirea devine o păpuşă, nu e multă sudoare vărsată. Suntem nişte marionete. Ni se achită o sumă de bani şi executăm interese după cum ni se cântă. Teatrul e cea mai bună variantă pentru o autosugestie fără regrete. Nişte sfori ne atârnă trupul spre public, iar cui nu-i convine poziţia, poate renunţa la a trăi.
 
 
 Existenţa noastră e strâns legată de un pumn de carne ce pompează sânge în vene. Ne hrănim acţiunile, dar uităm de alimentarea sufletului. Robotizarea societăţii a lăsat în urmă o cantitate uriaşă de informaţie spirituală. Vila cu piscină, maşina de lux şi femeile în harem nu ne mai satisfac întreaga fiinţă. Cocoşaţi de durere, căutăm ceea ce am pierdut. Suntem nişte săraci. Cerşim ceea ce au primit primii oameni de pe pământ! Inteligenţa superioară ne amestecă Universul şi ne prinde în mrejele uşilor ce se închid şi se deschid. Ştiinţa e cea mai singură cale prin care omul se lasă manipulat. Prezentul e nul. Viitorul zace şi aşteaptă, iar trecutul e o muză ce dezvoltă pajiştea unui deja vu.
 
 
 Mi-aş dori să nimicesc acest artificiu, iar cunoaşterea mea să devină unică în spaţiul libertăţii. Stropi de alcool se îndreaptă spre păpuşa gonflabilă. Primul băţ de chibrit şi prima scânteie  fac deliciul luminiţei de la capătul tunelului.
 
 
 Revoluţia spirituala îşi spune cuvântul cu ajutorul cerului. Priveşte-l!



miercuri, 12 octombrie 2011

E o zi minunată în închisoarea minţii

 Când foloseşti cuvântul minunat, gândul pătrunde adânc până în limita posibilităţilor. Amintirile prind viaţă şi ceva se naşte la superlativ. Cerul albastru explorează amintirea şi inexistenţa rupe trăiri ale imaginaţiei. Toate conexiunile au loc în creier şi senzaţia că pământul e sub picioare, dispare la prima ploaie ce te îngroapă în noroi. Alegerile îţi aparţin, dar tu vrei să dai vina pe moneda ce joacă rolul decisiv în intrările şi ieşirile tale. Scena îţi aparţine, iar personajul a fost inventat la vârsta la care tu ai luat naştere.
 
 Nu e nimic mai presus de tine, însă când te gândeşti la "minunat", ai impresia că cineva te priveşte cu ochii mari de sus. Asupra întregii cuvântări supui minusculul şi reîntregesti nimicul. Tot ce e capabil în lumea de sus, pentru tine e un lux intrat la apă. Aşa se întâmplă când simţi că te-ai închis. Aşa mă simt şi eu când mintea nu mă lasă să-mi îndeplinesc misiunile.
 
 Duc un război cu cele necuvântate, dar gândite. Mă aflu într-o închisoare rece şi întunecoasă. Abia am loc să mă mişc şi deşi totul e strâmt, mă înghesui şi mai tare în tainicul zidit. Vreau să nu exist şi să mă nasc iar. Nu există nicio siguranţă că dincolo de gratii ar există o soluţie, dar noul îmi face pielea ca de găina şi vreau mai mult din această plăcere interioară.
 
 Rămân în stare de faliment, iar chipul îmi amorţeşte atunci când observ evoluţia prostituţiei verbale. A scoate cuvintele la înaintare, e o armă de mijloc - haosul produs în zilele noastre e născocit dintr-o eroare umană. Acum suport consecinţele, stau închis. Nu-mi pare rău de povestea în care m-am înscris, însă gura mea simte dorinţa unui ultim sărut cu câteva picături de ploaie. Nu mi se stinge pofta de univers şi clădesc rânduri pe care să mă caţăr şi să evadez. Aşa-i că sună a fantezie? Parcă nici pereţii groşi nu-i pot penetra. Dar dacă mă opresc din a crede în mine, se stinge şi ultima lumânare, înainte de vreme.
 
 
  Plusez câteva lacrimi de impresie şi îngenunchez în faţa celor ce se cred zei - doar poligraful ştie câte minciuni am scos pe gură cu semnătură pe hârtie. Sunt un laş ce-şi merită locul, dar ştiu sigur că sunt unii care nu au nici atât. Oare ei ce-au făcut? Mintea mă declară absurd şi-mi oferă o carceră ca pentru cei anorexici. Pereţii se strâng, iar eu mă gândesc la o implozie serioasă. Nu pot sta cuminte la nesfârşit. Pereţii sunt îmbibaţi cu afrodisiac şi mă simt obligat să sap! Car în spate o povară a celor ce vor să-mi fie duşmani şi le trimit câte un gând bun, înainte de culcare. Încă tremur de frig, iar ei de frica mea. Nu le vreau moarte, ci încercare.
 
 
   E o zi minunată în închisoarea minţii, iar azi e eliberarea mea. Nimic nu ţine de cauţiune, bună purtare sau îngeri ce vor să mă ia. Mi-am ispăşit pedeapsa şi vreau să profit de libertate.
 
 
  Ameţeala mea te-a pătruns şi pe tine, ai încercat lichide şi fumuri, dar nu ai găsit porţi deschise. Uşa principală a fost izolată, iar acum te regăseşti în putoarea celor ce au închis visele mapamondului.
 
   Îţi vând un pont! Evadează!
 
 

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Asigurare pe viată


Ne mândrim, dar nu ştim sigur cu ce anume. Găsim puncte în comun cu cei ce ne zâmbesc pe la spate şi strigăm cât ne ţin plămânii, ca nu cumva să uite cu toţii de existenţa noastră. Într-o cădere continuă, dominăm necunoscutul, iar dacă peste noapte, un expert se trezeşte să se declare Dumnezeu, lovim la ţintă şi nu permitem ca cineva să ne violeze ideile.
 
 Asigurarea pe viaţă e doar o poliţă bună de înrămat şi de arătat prietenilor ce abia îşi trag pateul pe pâine, un fel de clişeu prin care ceilalţi te privesc cu alţi ochi, iar duşmanii îţi aşteaptă decăderea în glorie. Moştenirea, în caz de incediu asupra trupului, e inestimabilă, doar sufletul ştie câtă patimă va duce în spinare şi câţi îngeri va convinge, că nu vine din iad. Lumea haosului e doar o invenţie a schizofrenicului ce-şi pierde vederea prin cărţile cu tentă religioasă, dar cu scop apocaliptic. Nimic nu e sigur. Intensitatea cu care primim anumite impulsuri ne poate ghida şi influenţa atunci când o alegere este pe punctul de a fi luată. A bate câmpii e o meserie cunoscută până şi de străini, marţienii fac împrejurul lumii, noi doar tragem cu ochiul la o sticlă plină de culoare. Naşterea unor drumuri, aduce de la sine şi o asfaltare a găurilor în care cei mai polizati pe creier se aventurează şi se pierd pentru vecie.
 
 Mi-aş asigura fericirea, dar nu stă locului şi nici nu ştie să se semneze pe contract. Aş bate măcar palma, dar e construită dintr-o materie necunoscută ştiinţei. Pot doar să mă asigur că în liniile mele transparente, răul nu va putea încăleca, ca pe un cal negru şi nu va fugi cu ce am mai de preţ. La schimb aş da aurul şi argintul şi aş păstra pietrele. Mi-aş construi un pat din flori de tei şi aş mirosi a ceea ce simt când sunt întruchipat, metamorfozat în fericire.
 Viaţa e dusă la extrem şi poate fi valorificată doar la limite. Suntem cu susul în jos, iar monetizarea ideilor ce se dezbracă în visele noastre, ne încurcă prea mult şirul firesc al înhămării la un trăi decent. Pieptul dezgolit roade curentul ce se zbate în kilovaţi, iar consumul e strâns legat de o tanti ce acceptă doar bacnote, la fiecare final de lună.
 
 Un câine lătra la intrarea mea pe uşa principală, congelatorul îmi găzduieşte gheaţa utilă migrenelor nocturne, iar duşul fierbinte mă izbeşte de o realitate pe care o trăiesc din copilărie. Am ajuns să îmi păzesc intimitatea de pereţi şi să-mi asigur scurgerea, de teamă să nu fiu absorbit cu totul de ispiratie. În schimbul neglijenţei mele, aş fi un singuratic sec şi fără vlagă, un grup de caractere ce ar marca sfârşitul zile şi nimicul ulterior, un somn profund de somnambul şi un frigider golit la comandă.
 
 Astăzi nu ştiu ce zi e, gradele Pământului se degradează, iar viaţa mea pare sigură - vrea mai mult de la ţărâna din care s-a născut. Mama îmi încurajează doar materialul, iar potenţa ce stă în ochii mei, luceşte ca o văpaie într-un întuneric din primul cartier mărginaş ce-ţi vine în minte. Trăiesc o poveste deloc stropită de fantezie, iar ciudaţii  ar spune că sunt plin de pastile cumpărate de la colţ - replica mea nu le este oferită - mă îmbrac în negru şi fac pe surdul. Sunt prezent la înmormântarea asigurătorilor mei. Ştiam că va veni şi momentul ăsta, însă, legea nu îmi permite să le iau ce ei au acumulat în atâtea vieţi. Vampirul din mine nu o să sugă nimic, asta pentru că filmul rulează doar la cinema, nu şi în fascinanta lume pentru care nu plătesc, ca să vizionez.
 
 Dacă vi se întâmplă ca cineva să vă fluture hârtii prin faţă, indiferent de valoarea lor sentimentală sau bănească, evitaţi orice contact. Nu vă ataşaţi de ceea ce mâna omului a vrut să imite. Dumnezeu lasă un întreg concert să se dezlănţuie dincolo de fereastra în care se prezintă anorexicele mele cuvinte.
 
 De ce anorexice? De teamă că nu au asigurare în faptele uterioare!   

miercuri, 28 septembrie 2011

Cerșesc o libertate bună de pus pe grătar

  M-am fript, nu de puține ori, în cantități industriale. Conform legilor ce mi le creez, altfel pentru fiecare clipă, explodez la orice mișcare ce se perinda în jurul meu, în mod misterios. Misterul mă înlănțuie, mă ridică și mă introduce pe un tărâm unde nu am acces la nimic, chiar și telefonul și-a pierdut curajul - nu mai are semnal.
 
  Ridic ușor dintr-o spânceană și dau de înțeles că mă interesează intimitatea mea. Nu vreau arest în lumea special creată pentru un singur cobai și nici big brother în variantă exclusivistă. Vreau aer tare, bun să ațipesc la mijloc de inspirație. Sunt dispus să-mi dedic universul în care funcționez cu ajutorul atâtor mecanisme discrete, cu ajutorul primei melodii ce-o aud la radio. Râd în palme și unii cred că bocesc cât pentru un ocean. 
 
 Fără supărare, dar mă simt prea conectat. Lumea pretinde că există lângă mine, chiar și în visele mele, dar în lipsă de informație cognitivă, amestecată cu tehnologia ultimei generații, sunt un singuratic ce-și face, cu greu, o ceașcă de cafea amară - zahărul brun e vinovat, nu îndulcește.
  E lesne de înțeles că mi s-a cam luat și nu întrec munții prin înălțimea eforturilor mele virtuale. Cerșesc pace în lume și forfotă ameţitoare în doi. Amestecând mai mult de două elemente, suntem ca extratereștrii, nimicim vidul și căutăm noi așezări. Lăsăm urme în explorarea noastră și doar amintirea a două trupuri c-un singur suflet mai poate face motivația să zburde alături de neuroni. Pustiu la tot pasul. Îngenunchez într-o piață aglomerată, îmi pun capul pe asfaltul rece și las zgomotul să mă ruginească. Atât de multe suflete și nici măcar unul pentru mine. Sunt un trist posedat de acțiunea unor culori. Ceea ce văd e mărețul Matrix rupt din mințile regizorilor dozați în fiecare noapte petrecută prin cluburile întunecoase. Sunt un șoricel rămas fără codiță, un înger blocat în propriile-mi aripi, o cafea ce se varsă o dată cu spargerea ceștii, un iluminat ce a murit la loc de suburbie. Iar joaca asta pe câmpii nu ne interesează, lucrurile mărunte sunt aruncate într-un coș de gunoi dotat cu pungă de plastic. Fundul gunoiului face cale liberă spre o biserică, iar cei ce cred că lumina e doar sus, au apus înaintea speranţei.
 
 Libertatea mea și-a cumpărat cătușe de la sex-shop, se distrează și incinerează ultimele versuri scrise înainte să împlinesc 14 ani. Tinerețea mea a început să prindă riduri și covorul înflorat ca la țiganii de elită, îmi fuge de sub picioare. Sunt eu, un iluzionist. Îmi fac sufletul să dispară și las libertatea să se confunde intr-o oglindă cu zeci de reflexii.
 
 Televizorul e cea mai bună oglindă în care ne regăsim. Idolatrizăm niște păpuși și avem sămânța de scandal. Fugim în excursii o dată în viață și prindem un tren personal plin de intenții. Libertatea nu oprește în stații, dar merge mai încet atunci când tineretul suportă cu greu conexiunile stradale încastrate într-o cameră internaută.
  Oftează și realizează! Conștientizează și spune după mine. Suntem, cu toții, niște prizonieri. Putem scăpa doar retrăgându-ne în munți. Laptele de capră nu va face figuri, iar gustul branzei va aduce un zâmbet pe chipul obișnuit cu fast food și taclale urmărite pe plasmă.
 
 Am pregătit grătarul, am suficiente lemne și cărbuni. Cerul e senin, semn că n-o să plouă, iar prietenii sunt în așteptare. Sper să nu fie imaginație. Va aștept pe toți în libertatea mea!